Cvasimilitudini III.22 [Mirror, mirror on the wall...]

Screenshot from Puzzle of a Downfall Child (dir.: Jerry Schatzberg/1970)

Screenshot from Twin Peaks - Season 2, Ep. 22 - (Created/directed by David Lynch/1990 - 1991)

„The convention of the mirror, used throughout the series as the hackneyed trope signalling the reversal of inside and outside, appearance and reality, is given another turn: subjects are chillingly presented as no more than reflections of the mirror. As a reversal it is predictable enough in a series that continually played with generic and cultural codes. But as a double reversal, from inner depth to external surface and then from superficial image to superficial image, it is more disturbing, an index of evil: «the principle of evil is synonymous with the principle of reversal» (Baudrillard). 

The reversal doubles the identification of Cooper as romance hero, the only figure holding the playful fragments of the series together, and as metaphor of romance identification, staging the duplicitous play of coded images. While the former would have offered a way to close the series as a story of good’s triumph over evil, the latter offers no exit from a play of narrative surfaces that flicker with the ambivalence of evil”. (Fred Botting & Scott Wilson - Bataille/2001)

Why Maradona matters

„(...) Maradona played a different sport, a form of art. Watching Maradona one experienced something akin to what Immanuel Kant defined as the sublime. The experience of the sublime destabilizes our subjectivity, and for a moment, we are undone; we lose ourselves. 

+ 

The other meaningful thing about Maradona, particularly for people like me who are very, very secular and non-religious, is that when he was on the pitch, he created something that was similar to a secular divine experience, an experience of what Hegel calls the Absolute. For people like me, this only happens through art, but then again soccer is a performing art, at least when Maradona was on the pitch.” 

Cum David Foster Wallace nu poate adăuga nimic despre fenomenul social Maradona (sugerez a se citi, în schimb, ce a scris despre Federer), voi rămâne definitiv la acest text, de fapt, un interviu, în care sunt trasate meridianele și paralele unei hermeneutici maradoniene complete.

Dincolo de unele comparații (pe care, de acord, le putem privi ca exaltate) rămâne încadrarea lui Maradona într-o ramă ce i se potrivește țais. Autorul e Mariano Siskind, profesor de umanioare la Harvard, argentinian de origine, dar asta nu-i invalidează expunerea, dimpotrivă, o legitimează, e acea privire din interior ce pune subiectul în lumină, cu și pe toate fețele, fără a-l oculta. 

Discuția e publicată în gazeta online a universității, conține și o serie de „tălpi” la adresa ipocriziei societății & elitelor americane (le consider binevenite în context) și o puteți citi integral aici.

***

O carte scrisă de Siskind poate fi cercetată aici.

Crème de la crème: Cinesseur's Top 20 (⎷2020)

Here we go again.

Înainte de orice, dați-mi voie să mă minunez: reprezentarea grafică - stilizată - a radicalului poate fi folosită în titluri pe această platformă... Am bătut drum lung până aici, dar e ceva! Perfect, căci un radical filmic veți găsi mai jos, cu precizarea (esențială) că extragerea sa dintr-un an precum 2020 nu este o operați(un)e simplă pentru mine. Cum niciodată nu am excelat la reale, veți găsi rezultatele prezentate etapizat (în lumea în care trăim o alegere mai bună ar fi serializat), în funcție de ritmul în care sunt obținute. Etapizat & random. 

Este la ordinea zilei să dai chix la matematici, superioare sau nu. Din cauza asta nu risc mai mult decât este cazul și îmi ofer un buffer de (răz)gândire, tocmai pentru a putea face cale-ntoarsă dacă va fi nevoie, pentru a reface calculele, a verifica intermediarele și tot așa... Că doar le fac de mână, mâna a fost laitmotivul clasamentului de anul trecut, remember?

S-a dovedit a fi oarecum premonitorie alegerea aceea, fiindcă 2020 ne-a amintit și demonstrat că nu prea știm ce să facem cu mâinile în vremuri de restriște și mai ales că nu știm deloc să ne spălăm pe mâini. La modul cât se poate de propriu. Mult prea multă lume a aflat abia acum că cel puțin 21 de secunde sunt izbăvitoare în raport cu virusurile rezistente pe piele, 21, da, fix același număr asociat cu greutatea sufletului, interesantă omologie structurală, nu găsiți? Ei bine, sufletul este unul din laitmotivele textului ce se va agrega sub ochii voștri. 

Pozițiile 20 - 16 pot fi asimilate mențiunilor onorante.

Melville nu apare menționat explicit (va apărea la celălalt capăt al topului), nici nu prea era nevoie din moment ce este omniprezent ca instanță stilistică premium în acest thriller cu gangsteri din Republica Populară, zbucium & dezmăț cromatic până la Dumnezeul chinezilor și înapoi. Yi'nan Diao a mai făcut Black Coal, Thin Ice (în 2014), mi-a plăcut și ăla. deși era ceva mai low key, însă surpriza cea mai mare a fost să aflu că a a avut un rol (la propriu) în Ash Is Purest White al prietenului Jia Zhangke.

🔽

18

[stbr]

17

[stbr]

16

[stbr]

 --- -  --- II --- -  ---

15

14

13

12

11

10

9

8

7

6

5

4

3

---

[credit foto: Cristian Cristescu (#FilmeDeFestival)]

Cvasimilitudini III.21 [In Magritte we trust]

Magritte / Les amants / 1928 (fișa de privire, dacă se poate zice așa, e disponibilă aici)

Screenshot from Les plages d'Agnès (dir.: Agnès Varda, Laura Obiols/2008)

Magritte nu e un străin aici, vezi tag-urile de sub postare în caz că ți-e prea lene să apeși pe linkurile astea (avantajul de a fi scris mult, mărunt și cândva des):

• Magritte reloaded (cvasimilitudini, cum altfel?)
• The Falling Men (de asemenea, cvasimilitudini)

"Four is what...?" (95) [Kajillionaire/2020]

Indie abs...

...tract

...urd

...olut.

Miranda July se întoarce după o lungă pauză, iar filmul ăsta al ei, plin de freakși necatalogabili, marginali magna cum laudae orbitând (orbecăind?) prntr-o junglă amorală, este o mostră de cinema destabilizator, anti/neconvențional și, în general, lipsit de absolut otice intenție sau dorință de a flata comodități de lectură. 

Damnare (un posibil titlu de McEwan pentru un film certamente de Tarr)

 

- „(...) if one dog was a personal depression, two dogs were a kind of cultural depression, civilization´s worst moods”, zice Ian McEwan în „Black Dogs”, roman apărut la patru ani după filmul ăsta, fără ca autorii să aibă habar unul de altul. Truth be told: E plin de câini în Kárhozat, iar prezența lor acolo se pliază perfect pe semnificația dată de McEwan.

Un anume tip de paralelism poate fi făcut și cu „Black Dog” de la Led Zep, pretextul fiind rudimentul de narațiune din film cu ecou în versurile astea: 

„Spent my money, took my car 

Started tellin' her friends she gon' be a star 

I don't know but I been told 

A big legged woman ain't got no soul”. 

În orice caz, îmi place mult ce spune Rosenbaum despre Kárhozat, citindu-i vraja: „The near miracle is that something so compulsively watchable can be made out of a setting and society that seem so depressive and petrified.”

O distincție pertinentă

Aversul și reversul monedei numită distracție. 

În regie proprie sau executată de alții. Generic vorbind asta din urmă se numește borhot (în cele mai multe cazuri).

Screenshots from State and Main (dir.: David Mamet/2000)