Pro și contra despre "Autobiografia" Ceaușescului

Dacă ar fi să fac un efort de sinteză și să nominalizez un singur merit al filmului-colaj făcut de Andrei Ujică aș zice așa: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu funcționează ca o oglindă pentru întreg mixul de generații năuce, de sacrificiu sau de-a dreptul pierdute/irosite din țara asta. O oglindă care, fără a fi eminamente retrovizoare, ne spune ceva simplu și banal: objects may appear closer than they are. Și asta după 20 de ani de distanțare, măcar temporală dacă mentalitară mai greu, de "iepoca de aur" edificată și codificată de genialul conducător (dacă n-ar fi sfârșit cum a sfârșit n-am nici o îndoială că ar fi fost un fervent analist-comentator la televiziunea tovarășului Bondrea).

Trecând peste unele reacții emoțional-stridente menite să descurajeze sau să desființeze acest tip de re(con)stituiri, filmul lui Ujică a mai reușit ceva, în pofida  ambiguității sale de gen ce ar fi putut reprezenta un handicap: să împartă, dialectic aș putea spune, în tabere bine conturate, spectatorii avizați (susținători și opozanți; în astfel de cazuri, cine afirmă că-i neutru & obiectiv e... nostim!). Partea bună, valoarea adăugată, dacă vreți, e că indiferent de flamură, și unii și ceilalți au abandonat formulele simplificatoare de argumentare, preferând poziții solid nuanțate. Adică (glumind nițel) impure ideologic, însă cu atât mai frecventabile. Am ales - subiectiv, firește - două texte reprezentative, în opinia mea, pentru cele două redute.

Pro:

Ca film de montaj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este, fără doar şi poate, subiectivă. În Sala Palatului, în timpul proiecţiei, simţeai crescând o irepresibilă vină colectivă. Micile ipostaze amuzante în care este surprins dictatorul nu reuşeau să alunge apăsarea asta. Şi totuşi, ieşit de sub vraja momentului, nu mi se mai pare util să cădem într-o autoculpabilizare generală. Da, la prima vedere oamenii par să scandeze sincer, să facă exces de zel în urale, să înece orice revoltă (cum ar fi cea a lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea) în strigăte unanime de acceptare. Dar aici uităm că avem de a face cu imagini de "propagandă". (click aici pentru varianta completă)

Contra:

Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi? (restul aici)

Director cameos in films of others (I) [Steven Spielberg]

Începem seria(lul) cu Steven Spielberg în Vanilla Sky, filmul prietenului Cameron Crowe (2001). Peste numai un an, Spielberg îi va întoarce gestul, plasându-l ca pasager al unui vagon de metrou în Minority Report.

Un binom: Bach-Bergman

[During a seminar about Ingmar Bergman’s films], an audience member purportedly shouted out: «What do you believe in, Ingmar?» The director responded: «I believe in other worlds, other realities. But my prophets are Bach and Beethoven; they definitely show another world… [Bach] gives us the profound consolation and quiet that previous generations gained through ritual. Bach supplies a lucid reflection of otherworldliness, a sense of eternity no church can offer today.»

It is no coincidence that the excerpt we hear in Autumn Sonata is the Sarabande from the E flat Bach cello suite. Of the ten films that feature the music of Bach, half of them (Through a Glass Darkly, Hour of the Wolf [1967], Cries and Whispers [1973], Autumn Sonata, and Saraband [2003]) employ a Bach sarabande; (…)  The sarabande mirrors the director’s tendency to construct a film out of a series of duets, searching dialogues between characters that greatly need to communicate with each other but only manage to engage in a hopelessly desperate dance; they conform as best they can to the societal constraints that surround them but they at all times threaten to emit a cry that cannot be contained, that somehow escapes those confines. The characters reach out to each other from across an abyss. What better way to represent that than through Bach’s music reaching out to us across the abyss of so much time and so much lost faith? (Chadwick Jenkin - The Profound Consolation: The Use of Bach’s Music in the Films of Ingmar Bergman, via)

Şi istoria (sau mai ales istoria) bate filmul!

În absenţa (obiectivă sau nu!) a izvoarelor scrise şi nescrise, istoria este rescrisă. Adică, o mistificare. Cinematografia este, prin definiţie şi prin esenţa ei, mistificare. Mistificarea absolută e când cinematografia (în speţă, cea românească ante '89) foloseşte ca sursă de inspiraţie istoria. Cam asta ar fi concluzia pe care eu o desprind din afirmaţiile istoricului Marius Diaconescu, făcute recent la RFI, într-o discuţie cu Ovidiu Nahoi, şi publicate ulterior, sintetic, în revista Historia.

Iată două pasaje relevante, zic eu:

„Pentru noi românii bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...) 

Pe baza acestor filme s-au creat nişte personalităţi, regizori si actori. Mă refer la binecunoscutul Sergiu Nicolaescu. Tot respectul pentru el, dar din păcate el a falsificat multă istorie prezentând eroi cu o imagine falsă. Dar nu numai el. Ca exemplu vă dau filmul Pintea Viteazul. În film ni se spune că românii erau asupriţi de către habsburgi şi luptau împotriva habsburgilor. Fals! Pintea Viteazul era un tâlhar la drumul mare. Tocmai habsburgii au fost cei care i-au sprijinit pe români în conflictul care tocmai începea între ei şi unguri.”  

Dacă vreţi mai mult de-atât, atunci acesta e locul în care vă puteţi satisface curiozitatea!

"I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love" (Richard Burton)

The last day of March,

My darling Sleeping Child, I am oddly shy about you. I still regard you as an inviolate presence. You are as secret as the mysterious processes of the womb. I’m not being fancy…I have treated women, generally, very badly and used them as an exercise for my contempt - except in your case.

I have fought like a fool to treat you in the same way and failed. One of these days I will wake up - which I think I have done already - and realise to myself that I really do love. I find it very difficult to allow my whole life to rest on the existence of another creature. I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love. There is no such thing, I say to myself.

There is lust, of course, and usage, and jealousy, and desire and spent powers, but no such thing as the idiocy of love. Who invented that concept? I have racked my shabby brains and can find no answer.

But when people die, those who are taken away from us can never come back. Never, never, never, never, never (Lear about Cordelia). We are such doomed fools. Unfortunately, we know it. So I have decided that, for a second or two, the precious potential of you in the next room is the only thing in the world worth living for. After your death there shall only be one other and that will be mine. Or I possibly think, vice versa.

Ravaged love,

And loving Rich (Richard Burton într-o scrisoare către Elizabeth Taylor/1973, via Vanity Fair)

Mametizări (VI)

- Ce e mâine?
- Mâine e prea târziu!

Detalii despre mametizări găsiţi aici.

Catapultă ficțională de tip W. Allen

 Woody Allen as Charlie Chaplin (photo by Irving Penn, 1972)

Actually, I have a conceptual notion that I get a machine that projects me into a work of fiction because I’m in love with Anna Karenina or something, and I have an affair with her there, and finally she comes to New York and I stash her in a hotel room in town and cheat on my wife with her. I’ve been toying with that idea in different forms - that my wife is involved with J. Alfred Prufrock and I go to find her, or this guy has a machine that will project me into Anna Karenina, for instance, or Madame Bovary because I’m in love with her and it goes wrong and projects me into a French grammar book by mistake and there are no humans but only verbs and other parts of speech (in the finished piece, The Kugelmass Episode, the main character is “projected into an old textbook, Remedial Spanish, and was running for his life over a barren, rocky terrain as the word tener [‘to have’]-a large and hairy irregular verb- raced after him on its spindly legs.”) - Woody Allen, 1974.