Dacă ar fi să fac un efort de sinteză și să nominalizez un singur merit al filmului-colaj făcut de Andrei Ujică aș zice așa: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu funcționează ca o oglindă pentru întreg mixul de generații năuce, de sacrificiu sau de-a dreptul pierdute/irosite din țara asta. O oglindă care, fără a fi eminamente retrovizoare, ne spune ceva simplu și banal: objects may appear closer than they are. Și asta după 20 de ani de distanțare, măcar temporală dacă mentalitară mai greu, de "iepoca de aur" edificată și codificată de genialul conducător (dacă n-ar fi sfârșit cum a sfârșit n-am nici o îndoială că ar fi fost un fervent analist-comentator la televiziunea tovarășului Bondrea).
Trecând peste unele reacții emoțional-stridente menite să descurajeze sau să desființeze acest tip de re(con)stituiri, filmul lui Ujică a mai reușit ceva, în pofida ambiguității sale de gen ce ar fi putut reprezenta un handicap: să împartă, dialectic aș putea spune, în tabere bine conturate, spectatorii avizați (susținători și opozanți; în astfel de cazuri, cine afirmă că-i neutru & obiectiv e... nostim!). Partea bună, valoarea adăugată, dacă vreți, e că indiferent de flamură, și unii și ceilalți au abandonat formulele simplificatoare de argumentare, preferând poziții solid nuanțate. Adică (glumind nițel) impure ideologic, însă cu atât mai frecventabile. Am ales - subiectiv, firește - două texte reprezentative, în opinia mea, pentru cele două redute.
Trecând peste unele reacții emoțional-stridente menite să descurajeze sau să desființeze acest tip de re(con)stituiri, filmul lui Ujică a mai reușit ceva, în pofida ambiguității sale de gen ce ar fi putut reprezenta un handicap: să împartă, dialectic aș putea spune, în tabere bine conturate, spectatorii avizați (susținători și opozanți; în astfel de cazuri, cine afirmă că-i neutru & obiectiv e... nostim!). Partea bună, valoarea adăugată, dacă vreți, e că indiferent de flamură, și unii și ceilalți au abandonat formulele simplificatoare de argumentare, preferând poziții solid nuanțate. Adică (glumind nițel) impure ideologic, însă cu atât mai frecventabile. Am ales - subiectiv, firește - două texte reprezentative, în opinia mea, pentru cele două redute.
Pro:
Ca film de montaj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este, fără doar şi poate, subiectivă. În Sala Palatului, în timpul proiecţiei, simţeai crescând o irepresibilă vină colectivă. Micile ipostaze amuzante în care este surprins dictatorul nu reuşeau să alunge apăsarea asta. Şi totuşi, ieşit de sub vraja momentului, nu mi se mai pare util să cădem într-o autoculpabilizare generală. Da, la prima vedere oamenii par să scandeze sincer, să facă exces de zel în urale, să înece orice revoltă (cum ar fi cea a lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea) în strigăte unanime de acceptare. Dar aici uităm că avem de a face cu imagini de "propagandă". (click aici pentru varianta completă)
Contra:
Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi? (restul aici)