Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

16 octombrie 2010

Enter the Void: încă o ascensiune în infern

Cu cât înhami mai mulți cai, cu atât totul merge mai repede - dar nu la smulsul pietrelor din pavaj, ceea ce este imposibil, ci la ruperea frâielor și astfel călătoria va fi liberă și voioasă." (Franz Kafka)

Ce cred eu că e Enter the Void (dir. Gaspar Noé, 2009):

1. Enter the Void e Dead Man-ul lui Jim Jarmusch de acum aproape douăzeci de ani. Ingredientele sunt aceleași: halucinații invaziv și pervaziv autoinduse prin droguri, respectiv tribulații pe tema decorporalizării în urma așa-numitelor near/after death experiences. Diferența e la nivel de rezolvare tehnică: în locul sobrelor - prin poezia lor - cadre trase în alb-negru de Jarmusch, Noé vine cu un mix imagistic incandescent scos parcă din sala cazanelor în care Belzebut îl perpelește pe Bosch, cu imagini de o cruzime, inclusiv cromatică, pe alocuri insuportabilă și cu un flux narativ transmis/filtrat/dezagregat în permanență prin intermediul camerei subiective. Enter the Void e, deci, un Dead Man uluitor de fluid, pentru că esența halucinației și a experiențelor ultime e însăși mișcarea dezordonată, accelerarea, aglomerarea paroxistică de emoții și adrenalină (trec peste faptul că Paz de la Huerta, titulara rolului principal feminin, își desăvârșește aici evoluția suprarealist-eterică din The Limits of Control!).

2. Enter the Void e povestea unui credit karmic neachitat, relatată (dilatată?) exclusiv prin ochii celui care nu l-a mai plătit/returnat. Cameră subiectivă, așadar, pilotată de Noé precum în cer așa și pe pământ, timp de aproape trei ore. Și ce ore! The Hours! (Nu, nu ale lui Cunningham Michael, ci Cunningham Chris, la care m-am tot gândit în timpul proiecției, fiindcă pe undeva există o legătură). 

3. Enter the Void e contribuția unui cineast instinctual, orientat preponderent spre provocarea & hărțuirea senzorial-subliminală a spectatorului, la enciclopedia critică a alienării contemporane. Să ne înțelegem: Noé nu e un intelectual rafinat de tip Godard și asta se vede cu ochiul liber în toate filmele lui, deși în Seul contre tous recurge la unele trucuri godardiene! Şi în cazul de faţă avem ceva de genul, respectiv intercalarea fără vreun aport epic mai de doamne-ajută a Cărții Tibetane a Morților, care pare mai degrabă un gablonț (am-) și (de)plasat pe principiul accesorize your attitude fără a avea nici măcar acel coeficient de ostentație al Istoriei artei de Élie Faure în Pierrot le fou.

Și ce spațiu mai nimerit pentru a survola alienarea (fiindcă Noé n-are de gând s-o înghețe într-un portret) decât Tokyo, prezentat din perspectivă eminamente nocturnă ca un fluorescent labirint sexual, cabaret amoral(ist) și decadent, efigie a entropiei de toate tipurile, un spațiu ideal ca referent (cultural) exterior pentru ieșirea din corp. În Tokyo - și repet, Noé nu zice că Tokyo e lumea - mişcarea e destin. Asta vrea să acrediteze și asta și face graţie unui scenariu mult mai închegat decât mă așteptam. Desigur, există implauzibilități (și în Apocalipsă există, dacă-mi permiteți comparația!), însă ele nu se văd ân chip deranjant, iar când se văd e clar că sunt part of the game, pentru că structura narativă, nebănuit de solidă, e obturată de o retorică violent-vizuală pe care cei mai sensibili o vor digera cu dificultate.

Corolar:

Am putea compara surplusul cinetic din Enter the Void cu jetul de apă ce-l stropește pe grădinarul fraților Lumière. Lucrurile stau așa: noi, privitorii, suntem grădinarii, iar puștiul care calcă pe furtun e Noé. Singura diferență, de altfel esențială, e că apa țâșnește cu atâta presiune încât nu doar că ne lasă fără reacție, ci și schimbă, în fața ochilor noștri, bruscați uniform accelerat, starea de agregare a apei. Nu mai știm exact ce vedem sau asupra cărui element să ne concentrăm, deoarece acumularea de capital cinetic nu face altceva decât să ne deformeze percepțiile. Apelând la vorbele lui Sloterdijk, filmul acesta ar putea fi  
„Vinerea Mare cinetică în care se mistuie speranța de mântuire prin accelerare".