Ver...who? Verhoeven! [Zwartboek]

Paul Verhoeven Întâiul (potrivit imdb, a mai existat unul, tot regizor, dar neamţ, născut in 1901 şi decedat in 1975) înseamnă pentru cei mai mulţi Basic Instinct. Tot întâiul. Spre cinstea lui, în sequel nu s-a implicat. Ultima producţie - Zwartboek (aka Black Book) - are treabă tot cu instinctele (cu accent pe cel de supravieţuire). În cariera sa americană (întreruptă, nicidecum încheiată), Verhoeven nu a lucrat la normă şi, aş zice, nici eminamente mediocru sau prost, chiar dacă Showgirls e oricând un contraargument forte în mâna/gura detractorilor. Omul şi-a impus un ritm propriu, inso- şi sangvino-lent, pigmentat cu pauze lungi, compacte, în stilul lui Michael Mann. În medie, un film la 3 ani. Înainte de acesta a fost Hollow Man, în 2000. De-atunci şi până la Zwartboek (2006) a executat doar un videoclip!

Verhoeven revine în Europa cu un film despre Rezistenţa olandeză în cel de-al doilea război mondial. Dar nu aşa cum ne-am fi aşteptat! Evitând elegant maniheismul peliculelor de gen (nazişti cruzi care prigonesc evrei vs. eroi neprihăniţi care-i apără), Verhoeven ne obligă să privim lucrurile perspectival, nuanţat. (Pre)judecăţi de valoare, morală fibrolemnoasă, clişee tipologice? Nimic din toate acestea. Scenariul, scris împreună cu un vechi prieten, Gerard Soeteman (previous joints: Turks Fruit, Soldaat van Oranje, Keetje Tippel), e concentrat, intens şi are ceva din perfecţiunea finisajelor din Madurodam!

O cântăreaţă evreică - Rachel Stein (jucată magistral de Carice van Houten, amestec stroboscopic de senzualitate magnetică şi sexualitate cinetică) - se ascunde pe unde apucă, însă după ce familia îi este căsăpită de nemţi, înţelege că mai devreme sau mai târziu va avea aceeaşi soartă. Schimbă tactica, devine... Ellis de Vries, adoptă un look de tip Jean Harlow (vopsindu-şi părul, inclusiv cel pubian, într-o scenă care trădează pasiunea lui Verhoeven pentru developarea rafinată a pulsiunilor erotice primare) şi se alătură rebelilor conduşi de industriaşul Gerben Kuipers (Derek de Lint) şi medicul Hans Akkermans (Thom Hoffman). 

Tipii o infiltrează în Cartierul General al trupelor germane cu misiunea de a obţine informaţii din postura de secretară şi... colecţionară de timbre. Aşa îl cunoaşte pe Ludwig Muntze (Sebastian Koch), un chipeş ofiţer german, bântuit de drame personale şi dileme morale. De-aici încolo, ştiinţa lui Verhoeven de a spune o poveste, de a o complica necesar, fermecător şi vibrant (dar fără a o încâlci), întreţine suspansul până în clipa în care toate măştile cad! Noua realitate e carnavalescă: unii sunt purtaţi pe braţe şi aclamaţi, deşi, de fapt, au fost colaboraţionişti fără scrupule, alţii sunt scoşi ţapi ispăşitori, fiindcă entuziasmul colectiv, în momente de ebuliţie ca acesta, naşte monştri şi înţeleneşte minţi!

Conceptual, filmul are forma unui lung flashback cu punct de pornire anul 1956. Într-un kibbutz israelian, o întâlnire între două prietene în vremuri tulburi e un şoc suficient de puternic pentru a provoca refluxul anamnetic. Nu e cel mai original mod de a deschide o acoladă cinematografică în interiorul căreia să plantezi o intrigă (solidă), dar Verhoeven are grijă să remedieze „deficienţa” în stil de mare campion, când o închide, în ultimul cadru.

Într-un fel, cineastul olandez propune o definiţie extrem de personală a formulei „The Good German”, promovată, de altfel, şi de Steven Soderbergh în filmul omonim. Fără prea mult succes, din păcate, dar nu din vina lui. Misiunea lui Verhoeven e infinit mai grea, deoarece, cronologic vorbind, acţiunea se petrece în timpul războiului şi nu după capitularea Germaniei, respectiv zonarea Berlinului (conform înţelegerii de la Potsdam dintre Stalin şi Truman featuring Churchill). Pe scurt: filmul trece proba celei de-a doua vizionări!

P.S.: Am identificat două cărţi care ar putea avea legătură cu titlul. Una e Biblia, din care Rachel/Ellis toceşte pentru a fi pe placul unor gazde evlavioase, cealaltă e o agendă aflată în posesia unui respectabil şi cumsecade domn (vom afla abia la urmă ce a notat el acolo). Ei bine, acest aide memoire se dovedeşte a fi o veritabilă cutie neagră pierdută pe câmpul fumegând al istoriei. În ea, adevărul aşteaptă stoic să fie descoperit. Arghezi avea dreptate: „Deschid cartea / Cartea geme / Caut vremea / Nu e vreme...”

Căderi de oameni

Oameni care nu ştiu să se retragă, oameni care au impresia că gloria din trecut trebuie musai transferată asupra eşecurilor din prezent, oameni cărora trebuie să le ceri voie pentru a vorbi despre ei sau operele lor (regula e valabilă, fireşte, doar când nu vrei să-i/le lauzi), oameni care văd peste tot o „conspiraţie a imbecililor” (public, critici, colegi de breaslă, „organe” media, cenzură, comunişti, securişti etc.), oameni ulceraţi de orgolii mărunte şi puerile. Oameni care confundă orgoliul cu vanitatea!

Două exemple îmi vin în minte instantaneu: Paul Goma şi Florin Călinescu. Nu cred că e cazul să detaliez.

De azi, pe lista scurtă mai adaug un nume: Mircea Daneliuc. Aici e cazul să detaliez.

Recent, patruzeci de critici au făcut un top al celor mai bune 10 filme româneşti de ficţiune all times. Locurile 9 şi 10 au fost ocupate de două producţii Mircea Daneliuc (Probă de microfon şi Croaziera, ambele antedecembriste). Altfel spus: domnul în cauză e singurul cineast cu două filme în clasament!!! Pentru mulţi ar fi (fost) un motiv de mândrie. Nu şi pentru rânzosul regizor. Răfuielnic din fire, „Mircea Daneliuc pretinde ca cele două titluri să fie scoase «din această listă făcută de nişte nepricepuţi» şi, totodată, să nu fie sub nicio formă prezentate în acest final de săptămână la cinema Studio. În caz contrar, el ameninţă cu darea în judecată a celor care «au îndrăznit să-i judece opera fără acordul său». (fragment dintr-un comunicat de presă publicat de liternet.ro)

Un lucru aş vrea să fie limpede: Mircea Daneliuc are o filmografie prodigioasă şi când spun asta mă gândesc, mai ales, la realizările din anii '70-'80! După '90, cam de la Senatorul melcilor încoace, filmele sale au ceva din tristeţea clădirilor demolate prin implozie de un artificier fără experienţă. Pentru cei care nu ştiu: vreme de opt ani (1995- 2003), Mircea Daneliuc, supărat pe toată lumea, a stat pe margine, a acumulat frustrări şi a fitirisit pe cine a apucat. Revenirea pe platouri, consemnată într-un alt mileniu, se pare că e folosită strict pentru a deversa acest pasiv aluvionar.

În situaţia de faţă, deduc din inconsistenţa argumentelor şi pretenţiilor sale că dorea ca topul să fie format numai din operele sale. Presupun, de asemenea, că dorea să fie consultat şi în legătură cu ordinea acestora (cum sunt mai mult de 10, îmi imaginez cât de greu i-ar fi fost să facă o selecţie, asta dacă nu ar fi tranşat problema, de la bun început, prin soluţia ex-aequo). Să-mi fie iertată afirmaţia, dar consider că genul ăsta de comportament, pe lângă faptul că e absurd, denotă o proastă racordare la realitate şi timp, dacă nu cumva o mitocănie din categoria „valoarea mea, valoarea mea”. (închipuită, supraevaluată etc.)

Parafrazându-l pe T.R. Ungureanu care se referea la sportivi, putem extinde diagnosticul şi asupra altor categorii socio-profesionale: „Cine înţelege că lucrurile bune au un sfârşit şi că gloria e îngrădită de gărduleţul mizer al neşansei poate înceta să mai fie regizor pentru că între timp a devenit înţelept”. Mircea Daneliuc nu a înţeles asta. Prăbuşirea sa în hăul meschinăriei fandosite îmi aduce aminte de o altă cădere, cea a protagonistului din Omul care voia să fie rege (o minunată nuvelă de Kipling, sclipitor adaptată de John Huston): „...vreme de o jumătate de ceas el tot căzu, până să atingă stâncile”. Diferenţa e că Daneliuc încă nu a atins stâncile.