Corespondenţă de la TIFF (3): Vulcanul Bucharestless

Courtesy of Mihai Cristea

Bucharestless

E filmul cu cel mai mic buget din câte am văzut eu vreodată într-o sală de cinema. Dacă putem vorbi de un buget şi alţi termeni contabili atunci când ei tind spre zero. E chiar probabil ca numărul de oameni aflaţi în sală la această proiecţie de OZN cinematografic să depăşească suma audienţelor de la toate viitoarele proiecţii. Asta în cazul că vor mai exista viitoare proiecţii. Ca un bucureştean adoptat, înţeleg sensul exorcizării Bucureştiului pe care autorii îl propun. În loc de nervi, pisarea creierului şi maşini încolonate interminabil, autorii îndreaptă aparatul de filmat spre un Bucureşti care nu se vede şi care se poate reproduce oriunde altudeva. Sunt filmate în buclă gâze, melci, pisici, câini, pensionari cu nepoţi, stropi de ploaie, arhitectură. Tandreţea lucrurilor pe care le pierdem din vedere zilnic versus ceea ce marele oraş ne livrează de-a gata, ăsta e pariul filmului. Prin bucla de imagini, titlul se supune ambelor sensuri: Bucha-RESTLESS şi Bucharest-LESS. Tot calupul ăsta grupat tematic e însoţit de o coloană sonoră de muzică ambientală producţie proprie, din acelaşi buget cvasiinexistent.

E salutar demersul cinefil, măcar prin ceea ce îşi propune să facă: scoaterea Bucureştiului cotidian dement din mintea privitorului timp de vreo 90 de minute fără să folosească un cuvânt. Execuţia nu se poate comenta când entuziasmul e în prim plan într-un astfel de caz. Chiar şi aşa, un astfel de experiment ciné-verité a fost primit cu căldură de public: lumea nu a plecat în aceeaşi proporţie ca la filmul lui Tarr. Ceea ce e din start un câştig, să recunoaştem. Doamna Magda Mihăilescu a stat până la sfârşit două scaune mai încolo de mine, de exemplu. Totuşi am o nelămurire de profan, poate cineva se încumetă să o explice. De ce e mai de bonton să filmezi un spaţiu arhitectural urban pe diagonală? Să mişti aparatul de filmat la 45 de grade? S-au făcut studii, a teoretizat cineva treaba asta? A spus cineva că asta e un efect universal valabil? Nu de alta, dar trucul ăsta e folosit obsesiv de-a lungul filmului.

**********
Vulcanul (Eldfjall)

E una dintre puţinele proiecţii poposite pe ecranele TIFF-ului direct de la Cannes 2011 - Quinzaine des Réalisateurs, deci judecat şi de Corneliu Porumboiu. Din ce ştiu eu, doar Loverboy mai e în situaţia asta aici (singurul film la care nu am reuşit să cumpăr bilet, aşa că o să îl văd la fel ca domniile voastre prin vreun mall bucureştean, mai la toamnă). Vulcanul e al doilea film islandez din viaţa mea de cinefil după Noi Albinoi. Mi-a lăsat stări contradictorii şi m-aş înhăma cu drag la o a doua vizionare într-un alt context pentru că nu mi-a rămas deloc indiferent prin subiectul propus. Ceea ce frapează la acest debut în lungmetraj e cuminţenia, sobrietatea, lipsa teribilismelor. E un film matur, bătrânicios chiar, şi nu doar ca material uman disecat. E o dramă intimistă, atent meşteşugită, a unui om de rând ce întâmpină bătrâneţea cu o schimbare. O răscruce, o transformare. Îmi măsor foarte atent cuvintele, încerc să evit cuvântul criză pentru că în mintea mea „criza” e automat asociată cu „isteria”, ori aproape nimic nu e isteric în filmul ăsta.

imagine via OutNow.ch

Elementul declanşator al schimbării e atacul cerebral al soţiei personajului principal şi transformarea ei într-o legumă omniprezentă întru transformarea eroului. Având în vedere situaţia tragică şi ireversibilă, totuşi nu se urlă, lucrurile nu sunt aruncate de toţi pereţii, nu se împart pumni, nici reproşuri cât casa cu ceilalţi membri ai familiei, nu există semne declanşatoare de amoc. Toată metamorfoza personajului nu e marcată punctual ostenativ, nu există scene cu o pondere dramatică total disproporţionată faţă de altele şi totuşi întregul îţi lasă impresia schimbării. Subtilitatea asta inexplicabilă m-a atras. De asta aş vrea să îl revăd şi să fiu mult mai atent la detalii. Pe o asemenea broderie, mamă ce s-ar mai fi urlat într-un film postrevoluţionar marca Daneliuc. Prezent la Q&A, regizorul Rúnar Rúnarsson mi-a lăsat o impresie umană caldă. Tânăr, dar cap de familie responsabil şi atent la mersul lumii, empatic, echilibrat, cerebral şi politicos. Un cineast de urmărit.

Încă două gânduri: tot centrul de greutate al filmului stă în interpretarea actorului principal: e „one man performance kind of movie” şi e una solidă. Am rezonat mai mult la o astfel de interpretare decât la rolul lui Vlad Ivanov din Principii de viaţă (unde, da, sunt isterii!). Aşa că premiul pentru rolul principal masculin „se joacă” (sau ar trebui să se joace). Al doilea e că afişul filmului e demenţial de frumos şi are corespondent într-o scenă finală, dar la treaba asta Islanda are rolul ei.