Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 9 octombrie 2014

Gone Girl: un soi de De Palma pe steroizi

Parţial din comoditate, parţial ca să nu dea, chipurile, prea mult din casă, Gone Girl a fost tradus în româneşte Fata dispărută. Mult mai logic mi s-ar fi părut o asimilare de genul Fata dusă cu capul, Fata dusă cu pluta sau Fata dusă cu sorcova, pentru că acesta ar fi fost mult mai apropiat de profilul psihosomatic al protagonistei cu apucături de John Doe (fanii lui Fincher ştiu despre ce vorbesc), chit că e în acel titlu o plurivalenţă, cam facilă dacă mă-ntrebaţi pe mine, pe care se sprijină toată construcţia. În rest, pe măsură ce povestea se tot ramifică şi înnădeşte, „the plot thickens”, vorba lui M. Gustave!

Problema acestui Gone Girl (adaptare a romanului omonim scris de Gillian Flynn), plasabil lejer într-un top 3 cu Fincher-uri pasabile, e chiar excesul de plurivalenţă. Sau pluralitate de idei parţial dospite, aruncate una peste/lângă alta, într-un fel de babelizare pe orizontală. Vreţi exemple? Sunt, cum se zice prin popor, c***lău, după cum urmează: reamorsarea resentimentelor faţă de generaţia de părinţi yuppie care a abuzat de copilăria odraslelor, lăsându-le moştenire o societate ipotecată, satirizarea tabloidizării presei şi a părerologiei pseudoexperte, diabolizarea în registru light a crizei economice, exagerarea grotescă a opresiunii maritale pe fundalul mai amplu al bătăliei sexelor, versiunea 2.0, una destul de subţirel motivată, dar foarte dragă amatorilor de -isme din lumea academică americană. Sunt numai câteva, cele mai dezvoltate (vorba vine), dar chiar şi acestea nu-s altceva decât excoriaţii ale unor concepte mereu la îndemână. Folosite, şi aici la fel ca în alte multe producţii hollywoodiene cu pretenţii, pe post de  tapet (sau camuflaj) ideatic antiderapant pentru o banală poveste de tip fairytale gone wrong.

Construit pe o osatură noirish (mister-femme fatale-flashback-uri-suspecţi de serviciu-twist-uri aiuritoare-moralitate dubioasă), Gone Girl aspiră la valorile înalte ale noir-ului clasic, dar aterizează pe culmile tocite ale melodramei. De categorie superioară, dar tot melo, un fel de Mildred Pierce cu sound design de zile mari (pe drept cuvânt: toate intarsiile sonore marca Trent Reznor şi Atticus Ross se aud brici). Sau, la un alt nivel, o variaţiune pe modelul Basic Instinct (Verhoeven ar fi putut la fel de bine să semneze regia) tributară mai mult decât m-aş fi aşteptat expresionismului optzecist de tip DePalma, cu tot cu acceleraţiile narative de rigoare (în special în ultima jumătate de oră).


Nici Amy (Rosamund Pike), nici Nick (Ben Affleck), protagoniştii acestei gherile conjugale fără orizont, nu-s nişte monştri (măcar asta a reuşit Fincher să evite)! Sunt doar nişte caricaturi ale unor constructe (sub)culturale americane [particula sub nu are sens depreciativ] mereu la modă, Cool Girl & Mr. Nice Guy, scoase din nou la produs. Doi inşi, amândoi scriitori, care se dau de ceasul morţii să vândă cât mai credibil propria variantă a aceleiaşi nefericite întâmplări ce-i ţine împreună ca pe nişte siamezi nevrotici, iar pentru asta sunt în stare de orice. Raportat la ţelurile ce-i animă, tot ce se vede pe ecran timp de 2ore+ este o bătălie surdă pentru controlul narativ, nimic mai mult. E lupta lor, nu a noastră. Pentru că, dincolo de toată perdeaua de false sensuri, Fincher nu reuşeşte să (ne) implice.

How meta?Way too much