God's Pocket: Elogiu clasei muncitoare. Ratat!

Deşi mai sunt încă trei producţii în care urmează să apară, rolul (s)pionului măcinat de îndoieli din A Most Wanted Man va rămâne definitiv o culme pentru Philip Seymour Hoffman. O dată pentru că viitoarele apariţii sunt fatalmente de mai mică întindere şi apoi pentru că rolul din God's Pocket, singurul contender luabil în calcul, se înscrie în nota generală a filmului, una mai curând dezamăgitoare. Fireşte, Hoffman nu-şi bate joc, ba chiar aş zice că sfinţeşte în destule rânduri locul, însă nu poate salva corabia stângaci condusă de unul dintre tartorii din Mad Men, John Slattery, reprofilat regizor. Nu e singurul: însuşi creatorul serialului (Matthew Weiner) a avut anul ăsta o tentativă similară (a doua, prima datează din 1996), nu din cale afară de brează, dar despre Are You Here, căci aşa se cheamă, voi scrie altădată. 

John Slattery nu vine cu mâna goală, făcând cadou rolul titular feminin planturoasei Christina Hendricks, care în afară de a-şi pune farmecele în valoare (sâni + fund), altceva nu mai face. Poate şi fiindcă dumneaei este privilegiata filmului, fiecare cadru pe care-l populează fiind de aşa manieră construit încât s-o avantajeze maxim. Mai mult fizic, dar asta nu mai e problema ei. În astfel de condiţii, tot greul cade pe Hoffman şi, atât cât e omeneşte posibil într-o întreprindere greşit orientată, se achită cu brio de atribuţiile din fişa postului.

Într-un film preponderent despre loialitate, una aproape câinească în cazul său, el rămâne loial şi dincolo de ecran, respectându-şi jobul şi angajatorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre John Turturro, Eddie Marsan şi Richard Jenkins, prezenţi şi ei în distribuţie, însă fără cine ştie ce impact din cauza partiturilor schematice ce pare că le-au fost puse în braţe fără alte indicaţii decât „descurcaţi-vă”! Şi se descurcă sărmanii. Fără să impresioneze, dar - slavă domnului! - şi fără să deziluzioneze major.

Titlul face referire la o suburbie a Philadelphiei (anii sunt 70) plină cu tipi coloraţi care-și petrec zilele în cârciumă debitând vulgarităţi de parcă s-ar aştepta ca din clipă în clipă David Mamet să nimerească pe-acolo şi să-i bage într-o piesă de teatru. Într-un fel, dorinţa le este îndeplinită de o celebritate locală, editorialistul sastisit (Richard Jenkins) al unui ziar din zonă, sătul de meserie şi de viaţă, din care cauză trage la măsea cu simţ de răspundere din ce în ce mai mare.

În rarele momente de trezie reuşeşte să pună cap la cap fraze de genul „The folks of God’s Pocket could forgive anything, except not being from God’s Pocket”. Şi să-şi plagieze propriile texte, forţând publicarea lor ca şi când ar fi noi.

La prima mână ai senzaţia că e măscăriciul de serviciu, dar nu e deloc aşa: se ia şi este luat în serios, opţiuni care-l fac să semene cu un Bukowski de mâna a treia. Aşa cum e şi demersul (eşuat) al domnului Slattery de a coagula un elogiu clasei muncitoare, văzută ca un corpus de inşi invizibili cu aură steinbeckiană. Nici lumpen, dar nici cu mult mai breji. O crimă şi plimbarea unui cadavru prin cartier sunt detalii care mai înviorează atmosfera, de altfel pe cârca mortului sunt construite cele mai bune momente ale filmului, numai că e cam puţin pentru un portret ce se vrea deopotrivă realist şi nostalgic.