Deşi mai sunt încă trei lungmetraje în care va apărea, rolul (s)pionului măcinat de îndoieli din A Most Wanted Man va rămâne fatalmente ultima culme atinsă de Philip Seymour Hoffman. O dată pentru că aceste trei roluri din urmă sunt de mai mică întindere şi apoi pentru că partitura din God's Pocket, singurul contender luabil în calcul, se înscrie în nota generală a filmului, una mai curând dezamăgitoare. Fireşte, Hoffman nu joacă la normă, ba chiar aş zice că sfinţeşte în destule rânduri locul, însă nu poate salva corabia stângaci condusă de unul dintre tartorii din Mad Men, John Slattery, temporar reprofilat regizor. Nu e singurul: însuşi creatorul serialului (Matthew Weiner) a avut anul ăsta o tentativă similară (a doua, prima datează din 1996), nu din cale afară de brează, dar despre Are You Here, căci aşa se cheamă, poate altădată.
Într-un film preponderent despre loialitate, aproape câinească în cazul său, el rămâne leal şi dincolo de ecran, respectându-şi jobul şi angajatorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre John Turturro, Eddie Marsan şi Richard Jenkins, prezenţi şi ei în distribuţie, însă fără cine ştie ce impact din cauza abordării schematice generale. Cu alte cuvinte li s-a cam zis „descurcaţi-vă”, iar ei se descurcă sărmanii. Fără să impresioneze, dar - slavă Domnului! - şi fără să deziluzioneze major.
God's Pocket face referire la o suburbie a Philadelphiei (anii sunt '70), populată de tipi care-și petrec zilele în cârciumă debitând nimicuri sforăitoare & vulgarităţi de parcă s-ar aştepta ca din clipă în clipă David Mamet să nimerească pe-acolo şi să-i bage într-o piesă de teatru.
Într-un fel, dorinţa le este îndeplinită, căci un editorialist al unui ziar local, sătul de meserie şi de viaţă (Richard Jenkins), din care cauză trage la măsea cu simţ de răspundere, le mai dedică texte. În rarele momente de trezie, reuşeşte să pună cap la cap fraze de genul „The folks of God’s Pocket could forgive anything, except not being from God’s Pocket”. Şi să-şi plagieze propriile texte, forţând publicarea lor ca şi când ar fi nou-nouțe.
La o privire de sus, ai senzaţia că e măscăriciul de serviciu, dar nu-i deloc aşa: se ia şi este luat în serios, ceea ce îl face să semene cu Bukowski. De mâna a treia, dar Bukowski. Aşa cum e şi demersul (eşuat) al domnului Slattery de a elogia clasele de jos, clasa muncitoare, portretizată aici ca masă de inşi invizibili cu aură steinbeckiană. Nici lumpen, dar nici cu mult mai breji. O crimă şi plimbarea cadavrului prin cartier sunt detalii care mai înviorează atmosfera, de altfel pe cârca mortului sunt construite cele mai bune momente ale filmului, numai că e cam puţin pentru un tablou (social) ce se vrea deopotrivă realist şi nostalgic.