Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 17 octombrie 2014

Bird People: Wings of desire

Birdman. White Bird in a Blizzard. Bird People...

Toate în şi din 2014. Pesemne un virus creativ globalizant o fi responsabil cu această contaminare denominativ-aviară. Passons!

Despre Birdman voi avea un text cât de curând. Special guest post from algernon. Despre White Bird in a Blizzard am scris deja, aşa că a mai rămas să mă ocup de Bird People, film prezent anul ăsta la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard, şi adus la Bucureşti în cadrul #lesfilms5.



Bird People. Termenul face referire la un segment de populaţie din ce în ce mai numeros aflat în tranzit prin Roissy (aeroport + zona hotelieră aferentă), un fel de castă ale cărei deplasări sunt bornate de ritmul decolărilor şi aterizărilor. 

Bird People. Titlu cu rezonanţe de fantasy thriller de serie B din anii 70. Dar ce legătură există între cele două? Doar forţa şi unicitatea noului film al lui Pascale Ferran pot construi o conexiune între aplecarea spre viaţa socială a unor persoane banale şi inspiraţia ce cochetează uşor supranaturalul.

La opt ani după Lady Chatterley, precedentul său film, Bird People nu adună beneficii de pe urma succesului de atunci. Îndrăzneşte chiar să se distanţeze, să deruteze, abordând un teritoriu diferit: lumea zilelor noastre privită din perspectiva „non-locurilor” [concept declinat şi-n Holy Motors]. Modernitatea imediată ia locul utopiei intim-campestre consumate în inima pădurii. La nivel de concept, naraţiunea fragmentată (aici sub forma unui diptic) substituie adaptarea literară.

Această volută narativă aduce cu ea o iminentă schimbare a cursului evenimentelor. E un fel de anunţ-indiciu plasat chiar într-una din primele secvenţe, seducătoare şi semnificantă: un vagon de RER este explorat, a la Wim Wenders în Der Himmel über Berlin, prin intermediul unui veritabil scan mental ce permite vocilor interioare ale pasagerilor să se audă dincolo de forfota lor telepatică. Atât utilizarea autoironică a acestui principiu, cât şi ipostazierea sa sonoră (gândurile par unde radio, fragil juxtapuse, dar fără interferenţe) trădează o oarecare convenţie în execuţie, în sensul că par să se suprapună peste imaginile exterioare ale siluetelor aflate în mişcare. „I know all we're doing is travelling without moving...”


Bird People lipeşte una de cealaltă poveştile a două personaje: Gary (Josh Charles), un inginer american, în trecere prin Paris pentru o şedinţă multinaţională ce analizează detaliile unui proiect derulat în Dubai de compania al cărui angajat este, şi Audrey (Anaïs Demoustier), studentă şi cameristă cu jumătate de normă în hotelul de lux în care se cazează Gary. Dar ceea ce aflăm despre profesiile celor doi protagonişti (întâlnirea de afaceri pentru Gary, respectiv îndeplinirea sarcinilor din fişa de post şi drumul spre casă cu RER-ul pentru Audrey) rămâne la limita observaţiei factuale, exploatând sumar mediile în care ei se mişcă.

Ferran şi scenaristul său, Guillaume Bréaud, vor specula maximal starea psihică oscilantă a unui pasager doborât de oboseală şi de jet lag. Izolat în camera sa de hotel, Gary se va deda unui exerciţiu introspectiv generator de consecinţe. Buimăceala şi apatia lui, pe care filmul pare că se sprijină, se vor dovedi, contrar oricărei aşteptări, factorii declanşatori. Primul punct de inflexiune al scenariului constă într-un NU: Gary refuză să ia avionul spre Dubai. Această atitudine, acest refuz neaşteptat are aceeaşi putere de revoltă, discretă, dar fermă de tip Bartleby: I would prefer not to!


În mod bizar, tocmai această non-acţiune face filmul să decoleze şi, totodată, să încânte. Inflexiunile meditative şi planurile subiective (cele care ar fi trebuit să aparţină Gary dacă s-ar fi urcat în avion) anunţă o ficţiune supusă unei condiţionări. „Mondializarea” propusă de aceste secvenţe nu are efect de dispersie, ci dimpotrivă, de omogenizare glacială, surprinzând exact acest anonimat dens al aeroporturilor, oricare ar fi ele, pornind de la vieţile generice, interschimbabile chiar, ale călătorilor.

Nu-i deloc de mirare, aşadar, că interacţiunea umană la pachet cu izbucnirile viscerale se produc prin... Skype. Oarecum logic, şi totuşi neaşteptat. Secvenţa despărţirii de autoritara sa soţie, prin ecrane de computer interpuse, mizează pe relativa dezimplicare oferită de mediul virtual. Amândorura li se pare mult mai simplu, mă rog, lui mai mult decât ei, să-şi arunce în faţă (vorba vine!) lucruri ţinute la macerat ani la rând. Într-un context depersonalizat, care nu presupune comunicarea directă, mărturisirile se fac mult mai uşor iar sentimentul de nevinovăţie se atenuează. Şi astfel, cu ajutorul unui mediu rece-tulburător precum Skype-ul, se pregăteşte drumul spre al doilea volet, povestea lui Audrey, ocazie perfectă pentru o totală ruptură de ton (chiar dacă ostilităţile rămân în siajul tematic al primului episod).


Şi în acest caz personajul resimte alienarea, însă într-o manieră mult mai fizică, sub forma unui artefact supranatural care lansează filmul pe o nouă direcţie. Nu voi dezvălui efectul de surpriză şi de plăcere pe care-l propune. Voi spune doar că ţine mai degrabă de un „salt în gol” estetic (sursa de inspiraţie este o povestire de Theodore Sturgeon). La fel ca Gary, şi Audrey trăieşte în afara ritmului şi constrângerilor vieţii cotidiene, cu toate că acest lucru o face mai vulnerabilă.

Deşi similar cu maniera de lucru a unui documentar despre viaţa animală, privirea din Bird People nu aparţine unui entomologist distant (distanţat), ci unui moralist ce încearcă să-şi regăsească reperele. Povestea solicită emoţiile primare generate de teamă şi nelinişte, dar într-un registru volatil şi poetic, uneori apropiat de modul în care copiii văd lumea. De exemplu, dramaturgia se bucură de mize aparent derizorii care capătă dintr-o dată importanţă vitală: furişatul printr-o spărtură sau strecuratul în cameră pe o fereastră semideschisă. Pendulând între un burlesc discret şi emfază ludică (survolul entuziast pe acordurile Space Oddity, singura dată când muzica e utilizată derivativ), această a doua parte combină lejeritatea recreativă cu metafora socială. Caracterizată de nesiguranţă, Audrey are parte de aceeaşi ieşire ca Gary: un moment disruptiv în care amândoi mizează doar pe propriile forţe încercând să se elibereze de greutatea ingrată a vieţii cotidiene.


Abordarea solitudinii ultra-moderne într-o formulă ceva mai exotică a asigurat o solidă reputaţie unor titluri precum Lost in Translation, Be With Me, Ploy sau L’Autre. Deşi brodează pe aceeaşi temă, Bird People merge într-o direcţie diferită. Elegant „elogiu al fugii” (împrumutat din teoriile lui Henri Lamorit, naratorul din Mon oncle d'Amerique, conceptul face apologia unei forme individuale de evitare a opresiunii colective), filmul lui Pascale Ferran îşi lasă ideile să plutească pentru ca spectatorul să le prindă din zbor.

„Sunt un cadran solar. Niciun cuvânt 
Nu-mi poate exprima gândurile despre păsări.”
 (dintr-un poem necitat în film)