Unii dintre voi îl pot vedea în Les Films de Cannes a Bucarest, dar numai dacă nu există alte opţiuni, pentru că Jimmy's Hall e un Ken Loach pasabil, fără vână şi fără zvâc, anost în cea mai mare parte, de unde şi mirarea mea faţă de prezenţa în competiţia oficială de anul acesta. Dar na, dacă a reuşit Egoyan cu detestabilul The Captive să intre în cursa pentru Palme d'Or, era cumva normal ca şi Loach să fie acolo, că doar e unul dintre „drăguţii” (as in darlings) festivalului. Ori, cine ştie?, s-o fi punând de vreo nouă tradiţie la Cannes constând în selecţionarea anuală a unui film care să conţină particula Jimmy în titlu (în 2013 a fost Jimmy P. al lui Desplechin, nu cu mult mai răsărit nici acela)!
Pe scurt („căci timpul trece, se prea poate”): Jimmy's Hall arată ca un telefilm de epocă (Irlanda, 1930, povestea deportării liderului comunist Jimmy Gralton, „the only Irishman ever deported from Ireland”), sărăcuţ în idei, dar cu multe costume care să îmbrace personajele în lipsa a ceva mai acătări. Plin de gânduri şi simţăminte curate, dar eviscerat de orice miză politică serioasă şi dedicat în întregime etalării unui sentimentalism demagogic, noul lungmetraj al veteranului Loach confirmă intrarea acestuia într-o tot mai pronunţată pană creativă pe care, deocamdată, prefer s-o numesc accident temporar de carieră.
Între altele, deportarea i s-a tras şi de la înfiinţarea unei săli de audiţii muzicale (jazz, swing etc.) şi dansuri într-o comunitate rurală cu profunde convingeri catolice, deloc deschisă, deci, spre o astfel de formă de destrăbălare şi „stricăciune sufletească”.
Între altele, deportarea i s-a tras şi de la înfiinţarea unei săli de audiţii muzicale (jazz, swing etc.) şi dansuri într-o comunitate rurală cu profunde convingeri catolice, deloc deschisă, deci, spre o astfel de formă de destrăbălare şi „stricăciune sufletească”.