Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 23 octombrie 2014

Deux jours, une nuit: moartea compasiunii

Primirea triumfală de la Cannes nu încetează a mă uimi: Deux jours, une nuit este, fără cea mai mică urmă de dubiu, cel mai schematic şi caricatural film al fraţilor Dardenne. Dacă această receptare entuziastă dovedeşte ceva, dovedeşte în cel mai bun caz că cei doi cineaşti au devenit maeştri emeriţi în arta de a manipula un public dispus să vadă mai degrabă brandul decât produsul de serie al acestuia.

Reţeta? Simplă ca tabla adunării cu 0: se ia un personaj (de preferinţă feminin) cu care spectatorul se va identifica total, o eroină modernă ce bifează toate marile însuşiri nobile ce dau bine pe ecran (curaj, bunăvoinţă, bunătate), căreia i se întâmplă o nedreptate revoltătoare. Cu cât mai absurdă, cu atât mai binevenită, pentru că e calea dreaptă spre valul de indignare pe care publicul trebuie să-l resimtă în faţa abuzurilor pe care e nevoită să le îndure.


Plăcerea vinovată a fraţilor Dardenne este aceea de a fi din capul locului mult prea complice cu spectatorul. Acel „Nu trebuie să plângi!” pe care Sandra (Marion Cotillard) şi-l autoadresează în chiar primele momente ale filmului este, în fapt, un îndemn neechivoc către spectator. La fel, când spune „Am pregătit o plăcintă pentru copii”, vizat e tot privitorul care trebuie să fie gata să verse râuri de lacrimi, mai pe scurt să marşeze la şantajul emoţional.

În realitate, nu revolta este căutată, ci mila. Ei i-ar spune cu siguranţă compasiune, cuvânt mai demn şi mai elegant, dar nu e cazul: e doar milă şi atât. Asta i se cere celui ce priveşte şi asta transpare din jocul de-a cerşetoarea virtuoasă făcut de Marion Cotillard (cu toate trucurile de rigoare). Alegerea de a-i confecţiona un trecut de depresivă este capacul pus unei oale în care oricum nu fierbe mare lucru. Trecutul depresiv al eroinei este doar o miză periferică al cărui rost este să paraziteze miza centrală a conflictului, însă utilă din perspectiva celor doi cineaşti, deoarece justifică inerţia şi atitudinea de câine bătut a eroinei. 


Se întâmplă cam aşa: colegii Sandrei trebuie să aleagă între a primi un bonus de 1.000 Euro per capita sau a renunţa la acei bani pentru ca ea să-şi poată relua locul de muncă după un concediu medical (chipurile, compania nu-şi poate permite ambele cheltuieli). Prin urmare, deşi artificial ca dracu', avem de-a face cu un conflict moral. Însă din cei şaisprezece angajaţi pe lângă care ea va trebui să facă lobby, doar Timur, antrenor part time de fotbal, trăieşte sincer acest conflict (e singurul care admite că îi este ruşine să voteze contra ei). Ceilalţi nu au apăsări vizibile, ba unii sunt chiar cinici. Totuşi, aici nu este vorba de o poziţionare maniheistă de tip X contra unor ticăloşi. Ceea ce spun pe şleau fraţii Dardenne e că „sistemul” îi obligă pe aceşti oameni să se comporte ca nişte nemernici. Prin urmare, conflictul social se substituie conflictului moral. Alegând această cale, toate ţintele scenariului sunt consumate. Sărăcite. Delegitimate.

De ce au decis autorii să expedieze conflictul moral? Motivul eliminării pare similar cu cel ce le mână în luptă pe fetele de la concursurile de miss: dorinţa de a salva lumea. Sau pe toată lumea. Şi asta nu-i tot! Nici talentul dramaturgic al fraţilor Dardenne nu pare a mai fi ce-a fost. Singura coloană vertebrală a filmului e monotonia, torpoarea morală. Bunul Timur, de pildă, e gata să izbucnească în lacrimi în orice moment, un băiat îşi loveşte tatăl după un schimb sumar de replici, o femeie îşi părăseşte tam-nesam bărbatul cu care este pe punctul de a-şi „întemeia un cămin”...


Scenele se succedă abracadabrant, punctate de o violenţă de neînţeles, nesusţinută dramaturgic, devenind gaguri de un comic involuntar, uneori jenant. Niciodată un film de Jean-Pierre şi Luc Dardenne n-a fost atât de pauper în materie de dinamică narativă şi dialoguri, iar asta e o situaţie ce suscită un ghem de paradoxuri. Am selectat două, cele mai relevante aş zice. Primul: deşi cei doi cineaşti belgieni au navigat întotdeauna la vedere pe aliniamentul conflict moral-conflict social, demisia morală de aici este totală, iar aluziile politice sunt rizibile. Al doilea derivă tot dintr-o linie de separaţie nefericit asumată: real(ism) versus artificial (confecţie).

În linii mari, mizanscena e gândită în paradigmă realistă, fiind dublată de acel naturalism (re)inventat chiar de ei, în Rosetta (1999), cu acel element distinctiv la loc de cinste: cameră cu tremurici şi mişcări smucite savant. (Sigur, asta în fond tot o convenţie e, deci putem discuta mult şi bine despre proporţia «natural» - artificial.) Scenariul, în schimb, este de un artificial sfidător, căci povestea se compune şi se sprijină pe grosiere clişee/norme hollywoodiene. Acest tip de cinema aparent realist este, în realitate, artificial şi abstract în zilele lui bune (atunci când e luată în calcul dilema morală), respectiv schematic în zilele sale rele (atunci când devine vag social). Dimensiunea morală împinge tezist argumentele, în vreme ce dimensiunea socială nu-i nimic altceva decât manipulare sentimentală. Sentimentalism ieftin, fără sens. Chacun son cinema!