Cvasimilitudini II.2 [Sex & lust in the limo]

Odată cu prezenţa în selecţia ofcială canneză din 2013 şi 2014 a două filme conţinând în titlu particula Jimmy, şi includerea în ediţiile din 2012 şi 2014 a unor producţii în care limuzina este un personaj în sine, spaţiu autoreferenţial pentru protagonişti, tinde să devină o constantă (in)voluntară. Cu Holy Motors a început totul, chiar dacă în acel an - 2012 - a avut un contracandidat redutabil pentru Palme d'Or, Cosmopolis-ul lui Cronenberg. Finalmente nici unul n-a plecat acasă cu distincţia supremă, dar trendul a rămas şi a făcut pui!

Screenshots from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Screenshots from Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

Screenshots from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

Iar seria similitudinilor nu se opreşte aici: dacă pentru Cronenberg sexul (desfrâul) în limuzină poate deveni un trademark, pentru Pattinson se poate transforma fie într-o atribuţie sine qua non prinsă în fişa de post a rolurilor pe care le acceptă, fie într-o condţie obligatorie, prevăzută ca atare în contractele de reprezentare. Fireşte, glumesc, dar nu se ştie ca pământul (din ce parte bate vântul) când vine vorba de Hollywood şi ciudatele sale staruri...

Şi tot legat de Pattinson: în Cosmopolis o are ca parteneră de sex pe Juliette Binoche, dar din postura de mare rechin financiar, în vreme ce în Maps to the Stars e un pârlit de şofer pe care Julianne Moore îl foloseşte pentru un soi de revenge fuck. Cu consecinţe greu de bănuit pentru amândoi, dar mai ales pentru ea...

Sun doesn't shine always on tv

Screenshot from Der Himmel über Berlin (dir. Wim Wenders/1987)

Nici apostolul Ioan, nici Nostradamus nu au „prins” în profeţiile lor apariţia televiziunilor (româneşti) de ştiri. Nici măcar unul dintre simbolurile folosite de ei nu face trimitere la ele. Poate că le-or fi subestimat importanţa şi înrâurirea în rândul maselor, dar e evident că au greşit. Neanunţate de nimeni şi de nimic, televiziunile de ştiri re-produc realitatea procustian şi abuzează nestingherit de naivitatea drept şi (pe) ne-drept-credincioşilor, transformând toate fenomenele din jur, dar mai ales cele naturale, în mici fragmente de apocalipsă.

Serializate cu sârg fac o apocalipsă mai mare. Continuă. Seceta, inundaţiile, vijeliile, (ne)căderile masive de omăt (clişeele poetice din generală îi obligă să recurgă la acest sinonim oarecum livresc), tornadele, avalanşele, alunecările de teren şi ce se mai nimereşte sunt prezentate ca şi când s-ar întâmpla pentru prima oară. De unde şi entuziasmul ingenuu al celor care ne facilitează accesul în „inima evenimentelor”, cunoscuţi îndeobşte sub numele de reporteri speciali. Ei sunt cavalerii micilor apocalipse. Nu au cai, ci care de transmisie, nu au goarne, ci microfoane. În care zbiară, ţipa, bocesc empatic şi, în general, fac exces de cabotinism. Cum nimeni nu prea remarcă astea, se spune despre ei că au talent.

Specia proliferează dupa un pattern brevetat în antichitate de Hydra din Lerna (google search is now allowed). E un proces firesc, fiindcă timpurile despre care se ştie că mereu sunt cele de pe urmă îl impun. În concluzie, când Mielul va rupe una din cele şapte peceţi sau când Arhanghelul Gavril va anunţa căderea Babilonului fiţi siguri ca aveţi un televizor în preajma, musai pe un canal de ştiri. Ediţii speciale, breaking news-uri, Dumnezeu (în spiritul deontologiei, poate chiar şi Satana) live, la ore de maximă audienţă, people meter-ele să reziste, că în rest nimic nu va scăpa...

Chiar şi după ce totul va fi trecut prin foc şi s(c)abie şi „un cer nou şi un pamant nou” vor fi, m-aştept ca prin nu ştiu ce nefericit miracol, undeva în măruntaiele vreunui munte, într-o peşteră, un televizor va supravieţui şi va continua să transmită ceva de genul „Adevărata Apocalipsă şi adevărata venire a lui Isus Hristos pe pământ numai la Dan Diaconescu Direct. Acum şi în reluare”.

Screenshot from Coeurs (dir. Alain Resnais/2006)

Puricii vor fi o chestiune de timp. Sau revoluţie!

"Four is what...?" (59) [Harry Dean Stanton: Partly Fiction]

„I was a loner all my life.”

Do you think you give something away by talking about yourself?, îl întreabă Sophie Huber, tipa care îi ia frânturi de viaţă încercând să le aducă sub lentilele măritoare ale unui documentar. Harry Dean Stanton, căci el este intervievatul, tace. Pauza durează câteva secunde. La capătul ei, Blue Bayou. 

O melodie pe care Stanton o interpretează a capella. De altfel, cam asta face el în tot filmul: cântă şi tace. Şi spune mai multe când cântă şi când tace. Tăcerile vin din adâncul unei fiinţe ce şi-a făcut din ura de sine combustibil pentru a merge mai departe. Echipat cu un sonar pentru cei ce se urăsc pe sine, Stanton a avut un dar straniu de a decodifica şi intensifica ura de sine în ceilalţi - i-a dat formă, i-a dat glas, i-a trasat graniţele.

Între răspunsuri se aştern paranteze largi de linişte. Cum observă şi David Lynch, prezent într-unul dintre dialoguri, actorul Harry Dean Stanton trebuie căutat în aceste paranteze. Pentru că acolo e şi omul. Wim Wenders desăvârşeşte corolarul: Great actors use their lives in their art. Iar Stanton va întări afirmaţiile ambilor când, la întrebarea „ce sfat i-aţi da unui actor tânăr”, răspunde fără să respire: Play yourself.

Harry Dean Stanton e o fiinţă fascinată de linişte. În plimbările (by car) făcute alături de Huber pe Santa Monica Boulevard şi pe Mullholand East, întreabă de câteva ori: Do I have any lines? I don’t want any lines. How about doing nothing? How about silence? Şi este destulă în acest film. La adăpostul ei, camera din mâinile lui Seamus McGarvey (The Hours, Atonement, We Need to Talk About Kevin, The Avengers) îi studiază chipul şi felul în care NU vorbeşte. Detaliile astea devin esenţiale când cântă, hituri country, în special. Versurile şi muzica îi luminează faţa, ochii îi strălucesc. Vocea îi devine de fiecare dată o cutie de rezonanţă a unei epoci în care actorii era musai să poată duce la capăt, pe cont propriu, o melodie.

Nu e nimic glorificator sau demistificator în documentarul de faţă şi asta pentru că personajul investigat nu are nimic din aura unui star. O spune şi el, într-o discuţie cu Kris Kristofferson, cel pe care l-a făcut actor fără ca acesta să-şi dorească înadins asta: I've avoided the success artfully. Şi probabil că dacă n-ar fi fost Wenders şi Paris, Texas, film în care va avea primul rol principal după ce vreme de 20 de ani jucase doar „secundari”, ar fi rămas până la final în conul de umbră pe care şi l-a dorit şi cultivat cu cerbicie.

Screenshots from Harry Dean Stanton: Partly Fiction (dir. Sophie Huber/2012)

După ce interpretează Blue Eyes Crying in the Rain (Willie Nelson), acompaniat de muzicuţă şi de un chitarist ce va rămâne tot timpul off camera, Stanton îşi mai dezleagă niţel limba.

- That’s Rebecca’s (de Mornay) favorite song. I left her crying in the rain once - şi soarbe cu zgomot cafea dintr-o ceașcă mare cât o piscină.

- What did you do?, se aude vocea întrebătoare, un timbru plat şi egal cu el însuşi. Plus ceva accent nemţesc (Huber e elveţiancă).

- Huh? Pare că n-a auzit întrebarea, deşi privirea lui lasă să se întrevadă că mai degrabă n-a vrut s-o audă. 

- What did you do, reia timbrul metalic întrebarea.

- I don’t know. A lot of things. I did many things - şi soarbe iar din ceaşca-piscină. 

- How long were you together? Huber nu-şi poate modula vocea, aşa că vorbele ţâşnesc parcă de pe buzele unui anchetator.

- About a year and a half, vine resemnat răspunsul. 

- And did you live together? 

- Yeah! She lived up here. 

- And then what happened? 

- She left with Tom Cruise. 

Zâmbeşte trist. Apoi începe să râdă. Dacă nu ştii întâmplarea, prima impresie e că glumeşte. Că ţi-a întins o cursă în care ai căzut ca un şoricel fără experienţă. Că te-a făcut din vorbe şi din mimică. Dar nu glumeşte. Dezvoltă.

 - I got her in a movie with Tom Cruise and she ended up with Tom. For two years. Risky Business. 

Râde din nou, dar fără tragere de inimă. Not a happy title. Negrul adânc al cafelei devine încă o dată refugiul ideal.

- How did you feel about that? Deloc inspirată întebare, căci Stanton se eschivează din nou. Evocarea acestor întâmplări îndepărtate pare că-l enervează. Implacabil, întrebarea se repetă. Vine şi răspunsul de data asta:

- I didn’t realized how attached I was to her. 

Râde iar. Un râs scurt, de reglaj, pentru a alunga stânjeneala ce l-a cuprins făcând astfel de mărturisiri. Total nepotrivite pentru un bărbat dur ca el. Dar un bărbat ca el acceptă şi situaţia asta la pachet cu efectele de-atunci: I was heartbroken. 

Priveşte fotografiile de pe pereţi. Ale lui. Ale ei. Ale lor. Şi continuă: Everybody evolves in their own way. There’s no answer to it. 

După altă pauză, ceva mai lungă ca pentru a-şi aduna gândurile şi a-şi izola, din nou, amintirile, adaugă: Go out and drink and look for the women: that was my lifestyle. A womanizer. It’s all a movie. Including this conversation. Nobody knows the ending. 

Şi n-am să vi-l spun nici eu!

Eu mai adaug doar două amănunte aflate de la el:
* Despre rolul refuzat din Blue Velvet (rol interpretat, după cum se ştie, de Dennis Hopper): I didn’t want to deal with those emotions.
* Despre Montgomery Clift: He was the most truthful of all (American) actors.

P.S.: Stanton are 88 de ani şi continuă să apară în filme. Le-a pierdut deja şirul. IMDB zice că ar fi 192 (de toate felurile), însă lui Lynch îi spune că-s mai multe: 200, 250 maybe. I dunno, I lost count a long time ago. 

Cvasimilitudini II.1 [Gory Divas]

Poate ceva mai picturală la Refn această scenă a morţii subite...

Screenshot from Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/2013)

Screenshot from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

 The weapon of choice (pour la beauté du geste et, y compris, la symétrie):

Cvasimilitudini (C) [The end but not the ending]

Screenshots from La migliore oferta (dir. Giuseppe Tornatore/2013)

Official still from Saint Laurent (dir. Bertrand Bonello/2014)

All good things come to an end, parcă aşa era, nu? Ei bine, în situaţia dată nu aş putea zice că e un sfârşit-sfârşit, ci doar un final de serie. Sau un capăt de drum. Aşadar, Cvasimilitudini (trademark Cinesseur) atinge episodul 100, însă lucrurile nu se vor opri aici. Începând de săptămâna viitoare, vom/veţi avea un nou sezon de Cvasimilitudini, l-aş putea numi Reloaded, dar e doar un titlu provizoriu, de probă. Cert e că rubrica asta va continua indiferent de rating-uri, păreri sau mai ştiu eu ce alte comentarii. Because Cinesseur leads, does not follow! Stay around for more...

P.S.: Numerotarea episoadelor nu va mai avea cifre romane, însă ăsta e un detaliu mai mult sau mai puţin semnificativ... Mai degrabă mai puţin.

Maps to the Stars: romantism noir

Maps to the Stars poate fi lesne catalogat (şi a fost, de altfel) un asalt satiric acid la adresa Planetei Hollywood. Din punctul meu de vedere, a-l considera astfel reprezintă o opţiune hermeneutică facilă, o capcană în care au căzut toţi cei care s-au lăsat păcăliţi de învelişul glam al suprafeţei. Înveliş cu rol de pistă derutantă.

Saint Laurent: not another old-fashion(ed) biopic

Apropiindu-se fără teamă, chiar cu o uşurinţă deconcertantă, de viaţa unuia dintre cei mai iconici creatori francezi de modă, Bertrand Bonello adaugă o nouă dimensiune carierei sale de cineast. În Saint Laurent, care nu e exact biopic-ul la care cineva cu un nivel mediu de instrucţie s-ar putea aştepta, grija pentru ritmul narativ este şi mai pronunţată, pe alocuri chiar căutată, subsumabilă unui obiectiv auctorial ce a căpătat consistenţă de la un film la altul: muzicalitatea epică.

Departe de clişee, imaginile cu care operează Bonello au dublă funcţionalitate: transcend clasica imagerie fashion, încapsulând fulgurant esenţa masculinităţii şi eleganţei, şi - efect direct al scriiturii filigranate - devin memorabile, gravându-se durabil pe retină, aşa cum se întâmplă cu acea splendidă secvenţă, picturală prin excelenţă, în care Yves Saint Laurent (Gaspard Ulliel) şi iubitul său, Jacques de Bascher (Louis Garrel), amândoi la bustul gol, filiformi, în pantaloni negri cu talie înaltă şi foarte slim, se studiază din priviri ca doi boxeri fără gardă. La fel încadrarea unei defilări de modă în ramele unui tablou de Mondrian sau viziunile psihedelice ale protagonistului, explozii de culoare şi afecte.

Dotat cu un acut simţ al scanării în profunzime a resorturilor unui personaj ultracompozit, Bonello jonglează inteligent cu publicity stunt-urile iconice puse la cale în anii 70 de Saint Laurent, în special cu fotografiile care l-au făcut cunoscut publicului larg (de ex., aceasta). Accentul cade covârşitor pe reconstituirea culiselor acelor momente, iar asta reprezintă o opţiune fericită ce îndepărtează filmul de canoanele şi conformismele genului.

Dezavantajul (periferic, dar asumat) este acela că filmul, gândit în termenii unui splendid exerciţiu de sobrietate dramaturgică, degajă o răceală comparabilă cu distanţa sociologică. Un adevărat paradox, dacă ne gândim la incandescenţa infernului emoţional în care se învârtea turbionarul YSL! Aşa se explică, probabil, şi faptul că la Cannes nu a fost reţinut în palmares (interpretarea lui Ulliel e top notch), dar şi lejera superioritate cu care se mişcă dinaintea noastră lăsând impresia că deşi şi-a a atins ţinta, ceva tot i-a scăpat.

Altă idee inspirată este abordarea într-o manieră polemică a figurii asistentului Pierre Bergé (Jérémie Renier), amant abandonat ce se transformă într-un soi de manager-partener de business asupritor, dar şi părinte grijuliu atât cu „copilul minune” autodistructiv, cât şi cu imperiul ce se dezvoltă pe seama geniului său. În paralel cu presiunile şi măsurile coercitive la care este supus, Bonello multiplică sursele de inspiraţie ce alimentează creaţiile unui Saint Laurent ursuz, un pic autist sau pur şi simplu pierdut în mrejele drogurilor: siluetele impersonale ale trecătorilor, muzicile, obiectele, picturile, toate văzute nu ca referinţe, ci ca prezenţe esenţiale, complementare, care-l ajută să creeze şi să găsească motivaţia de a continua, de a merge mai departe.

Dacă Bergé este acolo, activ şi esenţial, influenţa sa este „scandaloasă” (sau şocantă) din punctul de vedere al istoriei oficiale pentru că este pus pe picior de egalitate cu apariţia unui manechin blond într-un club de noapte sau cu amenajarea unui spaţiu în apartamentul designerului pentru un o statuie înfăţişând un imens Buddha din aur.

Cu tot acest material dispersat, cu o dinamică narativă susţinută „la vedere” din montaj (aşa cum se întâmpla şi în L'Apollonide), filmul îşi caută un stil propriu şi în mare parte îl găseşte. Chiar dacă riscă pe alocuri o epuizare estetică sub încărcătura cam grea a metaforei (montajul-croitorie), Saint Laurent rămâne - şi n-am nici o urmă de dubiu când spun asta -  una dintre cele mai ambiţioase tentative recente de a reform(ul)a liniile de forţă ale biopic-ului. Sau de a-i brusca inerţiile conceptuale, dacă doriţi!