Trei alergări cu Alex Oscar (special guest post by lorgean)

Un soi de disclaimer (sau generic)

Text: lorgean (aka Jean-Lorin Sterian)
Adnotări şi ilustraţii: eu
Precizare: textul nu a fost scris pentru acest blog, ci în alte scopuri (academice). Prin amabilitatea autorului, am primit acordul de a-l publica aici sub forma unui special guest post (n-am mai avut de mult aşa ceva, trebuie să recunosc). Îi mulţumesc şi vă anunţ că e abia primul. Vor mai urma două: la fel de acaparante, la fel de consistente. Enjoy!

« După ce a scris o perioadă la Cahiers du Cinema, cineastul francez Leos Carax a regizat un scurtmetraj (Strangulation Blues, 1981), apoi trei ani mai târziu a realizat primul său lungmetraj, Boy Meets Girl, foarte bine primit de lumea cinema-ului. A realizat puţine filme, ultimul fiind Holy Motors (2012), la treisprezece ani după precedentul. În acest text voi încerca să conectez şi să comentez trei scene din trei filme (Boy Meets Girl, Mauvais sang, Holy Motors) în care personajul principal, jucat întotdeauna de Denis Lavant, se deplasează (se plimbă/aleargă) de-a lungul unui zid/parapet/ecran, având fundal sonor o piesă sau un zgomot de maşinărie (o sursă externă a cărei prezenţă o vedem sau am văzut-o într-un alt cadru, un sunet diegetic).

"Four is what...?" (66) [La isla mínima/2014]

 Screenshots from La isla mínima aka Marshland (dir. Alberto Rodríguez/2014)

Thriller spaniol din vâna southern gothic-ului de la mama lui, adică USA, în care mínima reprezintă, din păcate, indicatorul pentru originalitate. Căci nu se ştie din ce pricini, coincidenţă sau poate pur şi simplu din cauza aplicării otova a sloganului (politic) Podemos, acest film e atât de global îndatorat primului sezon din True Detective încât nu mai rămâne aproape nimic care să-l individualizeze (cu excepţia limbii, fireşte). 

Mlaştini, zone semirurale izolate, crime oribile cu tinere mutilate şi doi detectivi madrileni cam catatonici, trimişi aici, la mama dracu', să rezolve cazul (anul e 1980, după aproape 5 ani, deci, de la căderea lui Franco). Cel mai în etate are un trecut cam tulbure legat chiar de regimul franchist (ni se dă de înţeles că a făcut parte din forţele de securitate care au măcelărit protestari), dar nu se insistă asupra acestui filon, exploatabil într-o mai mare măsură, în opinia mea. Celălalt, tinerelul, e cu gândul la nevastă şi copil, e mai mereu posac şi oarecum dornic de afirmare. 

Deşi acesta din urmă aduce fizic cu Rust Cohle (see above), filosoful de serviciu din TD I, nici el, nici partenerul lui nu le au cu metafizica. Prin urmare, chiar dacă navighează printre tot soiul de ciudaţi şi semne ciudate, inclusiv coarnele alea de cerb, suntem scutiţi de epifanii şi apoftegme iar aceasta e singura decizie inspirată a realizatorilor (mă rog, ar mai fi şi cadrele aeriene, superbe, majoritatea, dar acesta e meritul zonei). Dacă ar fi copiat şi latura asta a personajului-magnet din serialul american probabil că filmul ar fi virat involuntar spre parodie. Aşa, lăsată nedospită partea asta, înţelegem noi ce vrem din opacitatea acestor inşi confruntaţi cu un supranatural simulat. Poate nu-s în stare să perceapă o semnificaţie mai adâncă a lucrurilor, poate nu-i interesează chestiile astea, poate digestia lor denotativă e mai lungă, oricum nu mai contează, fiindcă măcar pe segmentul acesta direcţia imprimată de Rodríguez e alta. 

Cam puţin pentru a seta o diferenţţă faţă de sursa de inspiraţie, suficient totuşi pentru intenţiile minimale pe care le manifestă autorul. Acestea fiind standardele, filmul e agreabil, dar aerul de copie dăunează grav naturaleţii. Şi potenţialului! Din care cauză chiar şi o poantă bună, asta de mai jos, pare irosită.

Pure wisdom

Screenshot from Catch - 22/(dir. Mike Nichols/1970)
- Art Garfunkel (Cpt. Nately) & Marcel Dalio (Old man in the warehouse) -

"Old man in the warehouse: You're all crazy.

Cpt. Nately: Why are we crazy?
Old man in the warehouse: Because you don't know how to stay alive and that's the secret of life.
Cpt. Nately: But we have a war to win.
Old man in the warehouse: But America will lose the war. Italy will win it.
Cpt. Nately: America's the strongest nation on earth. The American fighting man is the best trained, the best equipped, the best fed...
Old man in the warehouse: Exactly. Italy, on the other hand, is one of the weakest nations on earth and the Italian fighting man is hardly equipped at all. That's why my country is doing so well while yours is doing so poorly.
Cpt. Nately: That's just silly. First Italy was occupied by Germans and now by us. You call that doing well?
Old man in the warehouse: Of course I do. The Germans are being driven out and we are still here. In a few years you'll be gone and we'll still be here. Italy is a very poor, weak country, yet that is what makes us so strong, strong enough to survive this war and still be in existence long after your country has been destroyed.
Cpt. Nately: What are you talking about? America's not going to be destroyed.
Old man in the warehouse: Never?
Cpt. Nately: Well...
Old man in the warehouse: Rome was destroyed. Greece was destroyed. Persia was destroyed. Spain was destroyed. All great countries are destroyed. Why not yours? How much longer do you think your country will last? Forever?
Cpt. Nately: Forever is a long time, I guess.
Old man in the warehouse: Very long."

(Unul din sclipitoarele dialoguri din acest film anti-război, complet sărit de pe fix. L-am văzut de vreo 5 ori şi de fiecare dată m-am întrebat cum or fi reuşit să-l facă. Mai exact, cum au primit permisiunea studiourilor de a-l face aşa, totalmente ieşit din tipare. Apocrifele spun că Stanley Kubrick a fost iniţial ofertat să preia regia, lucru care spune destul de multe).

Cvasimilitudini II.25 [Vive la France!]

Screenshot from Pierrot le Fou (dir. Jean-Luc Godard/1965)

Screenshot from P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Din modul în care ni-i prezintă Dumont, ne putem gândi, fără să suprainterpretăm cine ştie ce, că micuţul Quinquin şi prietena sa Eve Terrier sunt sau ar putea fi nişte viitori „Pierrot” şi Marianne Renoir. Absurdul/plictisul care îi înconjoară pare mediul ideal din care să evadeze.

CineQuiz (fulger) [closed]

Screenshot from Die Ehe der Maria Braun aka The Marriage of Maria Braun (dir. Rainer Werner Fassbinder/1979)
[your right answer is expected]

Cvasimilitudini II.24 [Facing the wall]

Screenshot from Don't Look Now (dir. Nicolas Roeg/1973)

Screenshot from The Blair Witch Project (dir. Daniel Myrick & Eduardo Sánchez/1999)

Scena din filmul lui Roeg a fost împrumutată cu sârg de zeci de producţii de gen, fără jenă şi fără discriminare (că doar ştim cu toţii cum e cu sursele de inspiraţie în artă), inclusiv cu partea a doua, cea în care fiinţa privită din spate se-ntoarce şi îşi arată chipul sluţit. Cel mai adesea este irosită dsau abuzată ca gag-revelaţie, dar mai sunt şi excepţii, între care Phenomena (de Argento) e prima ce poate fi citată. Cum ziceam, o regăsim în diverse contexte, de la slasher-e fără scrupule şi tot felul de alte cine-abatoare până la horror-uri light sau filosofice, fără sânge şi maţe pe pereţi, cum e şi acest The Blair Witch Project în care vedem doar nişte dinţi şi câteva ramuri împletite ezoteric.

De altfel, aici mi se pare că îşi şi găseşte cel mai bine rostul, reproducerea de faţă, nu totalmente fidelă (mai bine!), fiind printre cele mai bune finaluri din horror-ul modern. N-a fost uşor să-l păstreze: autorii s-au luptat din greu cu casa de distribuţie, ăia, mari specialişti, fiind de părere că o astfel de soluţie, prea simplă şi mai ales prea ambiguă, ar putea mofluza publicul (nu am verificat, dar cred că există, totuşi, un final alternativ, ce puţin pe dvd-uri). În cele din urmă Myrick şi Sánchez şi-au impus punctul de vedere, rezultând un omagiu de primă mână adus unui film care a făcut, după cum se poate observa, mulţi prozeliţi.

"Four is what...?" (65) [Slow West/2015]

Screenshots from Slow West (dir. John Maclean/2015)

Fără îndoială ambiţios, fără îndoială spectaculos şi surprinzător în rezolvarea unor arcane narative întâlnite de mii de ori în westernuri, fără îndoială pictural, căutat pictural chiar, dar în ciuda a toate acestea, incoerent şi în mare parte ratat. Sau tarat de prea multele (sau evidentele) tentative de îndepărtare de convenţiile unui gen în care nimic nu mai poate fi inventat. 

Caz în care, doar o solidă execuţie poate salva demersul, numai că o solidă execuţie presupune cel puţin vreo trei condiţii (bifate aproximativ aici). Dintre toate, cea mai vitregită e construcţia personajelor, date zdravăn prin blenderul ce şterge liniile de demarcaţie între bad & good guys până la acel punct în care nuanţele lor îşi pierd conturul iar motivaţiile, ce-i mâna pe ei în luptă cum ar veni, devin vag neesenţiale. Prin urmare, interacţiunile lor trebuie luate ca sumă a celor mai bune opţiuni ce puteau ieşi aleatoriu dintr-un automat încărcat cu puţine variante.

Pe scurt: Slow West e mai degrabă The Stalkers decât The Searchers. Sau, în virtutea unor aluzii mai mult sau mai puţin subtile strecurate pe ici, pe colo, transpunerea naivei reverii halucinogene despre Vestul Sălbatic căreia i se lasă pradă personajul central al filmului (un adolescent scoţian ce descinde într-o Americă post-Civil War în căutarea iubirii vieţii lui; numai că ea nu dădea doi bani pe asta, îmi vine să zic!). Un ideal romantic tratat cu mult cinism, alegere care mai drege puţin busuiocul, totuşi fără a schimba prea mult din datele problemei.

Prin distribuţie îşi fac veacul Michael Fassbender, Ben Mendelsohn (villain-ul deviat sexual din Lost River), ambii suficient de versaţi încât să umple din poignet spaţiile goale din biografia personajelor pe care le joacă, şi Kodi Smit-McPhee, în rolul personajului central al unui feelgood (anti)western. Anti ăsta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Florin Şerban: „Îmi place să mă socotesc povestitor”

Vineri, 3 iulie, mâine adică, începe a 50-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary. Ediţie jubiliară şi desant românesc consistent: două lungmetraje în competiţie (Muntele magic al Ancăi Damian şi Box de Florin Şerban), alte patru în secţiunile paralele (Comoara, Un etaj mai jos, Aferim! şi debutul lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea) plus un scurtmetraj de Cobileanski. Se vor ciocni românii pe-acolo mai ceva ca popicele... Sau cel puţin aşa ar trebui!

Anyway, din lista asta mi-a atras atenţia numele lui Florin Şerban, singurul de care nu mai auzisem mare lucru după flamboaiantul succes de la Berlinală (2010). Ştiam că lucrează la ceva, dar informaţiile pe subiectul ăsta au fost firave şi nici eu nu am căutat cu microscopul. Cel puţin nu la început!

Ei bine, Florin Şerban are un nou film. Se numeşte simplu (sau sec) Box şi, potrivit sinopsisului, este „o poveste de dragoste între doi oameni care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată.” Unul (el/Rafael) are 19 ani şi vine dintr-o zonă gri a societăţii, celălalt (ea/Cristina) are 33 de ani, e măritată şi e actriţă. Mix de actori profesionişti şi ne. Imagine: Marius Panduru. Montaj: Eugen Kelemen. Cătălin Mitulescu as himself şi nu prea. Lume bună şi suficiente  motive pentru a-l provoca pe autor să dea câte ceva din casă înaintea premierei de la KV (7 iulie). A fost de acord, îi mulţumesc, a ieşit ce vedeţi mai jos. Nu am vrut să rupem norii acum. Am mai lăsat întrebări şi pentru toamnă, undeva înainte de premiera românească. Sau după.