Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2015 by Cinesseur

Au fost ani şi ani: unii mai sterpi în oferte cinematografice, alţii mai bogaţi. Cum-necum am reuşit să navighez printre Scila (ispite) şi Caribda (idiosincrazii) fără a rămâne cu apăsări legate de oareşece nedreptăţi comise. Anul ăsta, în schimb, a fost fără termen de comparaţie. Enorm de multe filme, opţiuni direct proporţionale şi atât de puţin timp, respectiv locuri în top (16, cu unul mai mult decât particula zecilor acestui an, că doar nu era să mă lungesc spre 40 sau 50 de poziţii).

Aşa s-a ajuns ca, într-o versiune intermediară a topului, să apară două filme ale aceluiaşi regizor (mă refer la Paul Thomas Anderson, care a ieşit în 2015 cu un documentar splendid, Junun). N-a fost să fie în cele din urmă, adică am sacrificat premiera din raţiuni cât se poate de obiective: potopul de alternative. Chestie care mă face să mă gândesc cu nostalgie la anul 2009, unul extrem de secetos, în mare parte şi fiindcă scenariştii americani, inclusiv ăia independenţi, făcuseră grevă în anii precedenţii. Sindromul The Hurt Locker la Oscaruri, poate vă spune ceva...

Despre vânzoleala titlurilor aruncate pe piaţă la sfârşit de an, în plină febră tifoidă pre-oscarigenă, nu mai zic nimic,  în afară de faptul, imposibil de ignorat, că a bulversat prin părţile esenţiale ierarhia de mai jos. Şi că m-a făcut să amân cu o zi publicarea topului, întâmplare pentru care-mi cer scuze încă o dată.

Dar acum s-a isprăvit. Astea sunt, cu astea defilez, cel puţin până anul viitor pe vremea asta.

Menţiuni (onorante şi onorabile)

Daft Punk Unchained (dir. Hervé Martin-Delpierre/2015)
Găsiţi aici tot ce aţi fi vrut să ştiţi despre Thomas Bangalter & Guy-Manuel De Homem-Christo, tipii din spatele iconoclastului duet electro, dar nu aţi ştiut de unde să procuraţi informaţia sau pur şi simplu v-a fost teamă c-aţi putea afla ceva ce-ar dărâma statuia. Cu neştiinţa s-a rezolvat, asta e sursa optimă la care vă puteţi branşa, cu teama e problema voastră să rezolvaţi. 

Iris (dir. Albert Maysles/2014)
Alt documentar, alt personaj fabulos, din lumea modei, însă: Iris Apfel. Cu alte cuvinte, o legendă fashion se întâlneşte cu o legendă a documentarului (pe care l-a schimbat din temelii, alături de fratele lui, David). Jour de fête!

Heaven Knows What (dir. Ben Safdie & Joshua Safdie/2014) + Meadowland (dir. Reed Morano/2015)
Două indie-uri excepţionale la capitolul imagine. Dacă în primul, rolul acesteia e crucial, în sensul că e o adiţie care îmbogăţeşte substanţial naraţiunea, în al doilea intervenţia nu e atât de vizibilă, probabil şi ca urmare a faptului că Reed Morano (la debut, ca regizoare) e director de imagine de meserie (Frozen River, The Skeleton Twins). În Meadowland, amprenta camerei e mai mult o notă de relief, o tuşă fină ca o adiere de vânt ce-ţi prilejuieşte revelaţii fugare în miez de vară.

Une jeunesse allemande (dir. Jean-Gabriel Périot/2015)
Versiunea de-ficţionalizată a celei mai sonore rupturi de coloană vertebrală naţională din istoria modernă a Germaniei: „revoluţia teroristă” orchestrată la sfârşitul anilor '60 de duetul Baader-Meinhof. Istoria fără e-uri e oribilă, asta scoate permanent în evidenţă realizatorul, ciupind sistematic comodităţile noastre de receptare/gândire. Organic food for thought, aş zice!

Mark Rylance în Bridge of Spies 
A fost o plăcere şi-un şoc totodată să-l reîntâlnesc pe Rylance, prezenţă familiară în indie-urile britanice din anii '90, într-o producţie americană mainstream, cu spioni „veniţi din frig”. A îmbătrânit masiv (eu am în cap imaginea lui juvenil-sălbatică din Intimacy), trece vremea for fuck sake, dar aura aia de damnat e tot acolo, parcă şi mai accentuată

Paradoxal, interpretarea lui - reţinută, nuanţată, austeră - însufleţeşte un film gomos, şablonard şi grav ca o comoţie cerebrală. Dacă Alfredson (Tinker, Tailor...) şi Corbijn (A Most Wanted Man) sunt fantezişti în filmele lor cu spioni, Spielberg, în Bridge of Spies, e doar tezist. Sau na, fan tezism. Oricum, în cazul marelui S, I'll always have Munich.

Margherita Buy în Mia Madre (dir. Nanni Moretti/2015)

Privirea ei e suma a o mie de lumi, o mie de zări, o mie de stări... Nec plus ultra.

Secvenţa asta din Dixieland (dir. Hank Bedford/2015) pentru tot ce oferă, de la diafanul dans al camerei la preludiul seductiv pus la bătaie de cei doi misfits de suburbie.

Şi...

lanterna din Irrational Man (pentru că a stricat tot filmul).

*

***

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2015 [special guest post by Mihai Cristea]

Mihai Cristea, ladies and gents, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare. Contribuie aici since forever, trimiţând corespondenţe sau texte mai de peste tot unde ajunge, Festivalul de Film de la Veneţia fiind în ultimii doi ani o destinaţie predilectă, aşa că fără alte texte suplimentare, a scris el destul oricum, inclusiv preambulul, îi cedez spaţiul.

«

Dacă ar fi să caut o analogie folosind lexiconul breslei, atunci la începutul lui 2015 am schimbat rola în aparat și-am continuat acțiunea din 2014. Cei doi ani au destule asemănări. Și-n 2015 am văzut peste 300 de filme: am încercat să văd cît mai multe dintre ele într-o sală de cinema, țel care pare din ce în ce mai greu de atins într-un București unde cinematografele consacrate se închid într-un ritm alarmant, iar viitorul îmi dă firave motive de speranță. 

Itinerarul meu de cinefil a cuprins borne din anul anterior: câteva zile la TIFF (unde, de altfel te-am avut tovarăș de drum și partener de discuții la terasă, între filme), întoarcerea la laguna cu filme pe nume Veneția, o porție mai consistentă ca niciodată parcă din Les films de Cannes. București, Cluj, Veneția -  trei orașe de unde am ales pentru finalul anului filmele care mi-au plăcut cel mai mult, într-un clasament emoțional-subiectiv. O precizare importantă: la fel ca anul trecut, un singur titlu din Best of l-am bifat prin metode neortodoxe, restul le-am văzut într-o sală de cinema. 

Honorable mention

Der Rosenkavalier (dir. Robert Weine, 1925)

Ce caută un film din 1925 într-un top al filmelor din 2015? Păi pentru mine a fost unul dintre momentele anului în materie de vizionări. Și vreau să aduc aminte cu ocazia asta că, o dată pe an, Institutul Goethe organizează în București o proiecție-eveniment, o seară (în)cântătoare, un melanj între un concert de muzică simfonică și un film mut, un soi de reconstrucție a ambianței în care oamenii din anii '20 din Berlin, Paris, New York experimentau cinema-ul, fără vreo proiectare în timp a ceea ce avea să urmeze. O relatare a serii memorabile, scrisă de un jurnalist român care a lucrat zeci de ani la fața locului, în presa din Germania, o puteți parcurge aici.

* 

*   *

10. Comoara (dir. Corneliu Porumboiu) 

Poate vorbesc în dodii acum, dar am impresia că prea mulți oameni inteligenți (și cinefili experimentați pe deasupra) au expediat prea ușor acest film ca fiind pasabil/minor în baza unui mecanism de potecție intern pe care și l-au construit, cum că Porumboiu trebuia să vină și să le livreze aceeași ciorbă (reîncălzită) din Polițist, adjectiv, aceeași formă de umor din A fost sau n-a fost?, același standard, tipar de a face filme. Ori eu mă bucur tare mult că omul le-a/ne-a dejucat așteptările cinefile printr-un film nostim, delectabil, care curge natural și din care și-a extirpat ambițiile auctoriale pregnante în producţiile mai vechi. Iar când am citit mai târziu un interviu în care a declarat că, în capul lui, atunci când a făcut filmul ăsta, a fost Rohmer cu Les nuits de la pleine lune (unul dintre filmele pe care le iubesc cel mai mult) aproape că era să cad de pe scaun. Dar poate că și felul ăsta al lui de a răspunde e o altă stratagemă de joc cabotin cu audiența. 

9. El incendio (dir. Juan Schnitman)

Filmul câștigător de la TIFF e o relatare în timp real (aproape) a unui moment de cumpănă dintr-o relație de cuplu și așa convulsivă, o orchestrare credibilă de cinema isteric care a fost foarte pe placul meu.

8. Anomalisa (dir. Duke Johnson, Charlie Kaufman)

Nu știu cum se face, dar cele mai bune lungmetraje despre depresie făcute anul ăsta sunt două animații: Inside Out (remarcabil și el, dar mi-am impus să mă limitez la 10 titluri) și Anomalisa, un film destinat exclusiv adulților care conștientizează faptul că partea cea mai fericită din viața lor a trecut deja, iar momentele de (cameră de) depresurizare din balastul suferinței sunt într-un final iluzorii. N-aș vrea să detaliez acum, până în acest moment filmul n-a fost văzut de prea mulți. (Poate ar fi trebuit să detaliezi. E filmul care mi-a bulversat ierarhia suficient cât să împing cu o zi data-limită fixată iniţial. - s.m.)

7. Sangue del mio sangue (dir. Marco Bellocchio)

Un alt film din playlist-ul meu venețian, double bill cu Anomalisa: le-am văzut unul după altul pe același bilet. Mă aștept ca pelicula să genereze mai curând perplexitate și eventuale huiduieli (cum, de altfel, s-a întâmplat în sală, la fața locului), dar eu i-aș fi dat premiul suprem din festival. Are alura unui film mare și enigmatic în egală măsură, cu o amprentă biografică derivând din întoarcerea regizorului, după fix 50 de ani, în localitatea natală Bobbio, acolo unde şi-a turnat debutul - Pugni in tasca (o capodoperă absolută după gusturile subsemnatului). Practic, aceeași sufragerie, cu același mobilier din Pugni in tasca este redecorată să servească aici unei relatări medievale.



E vorba de un diptic, două povești disparat-temporale - Evul Mediu și zilelele noastre - ce a avut ca punct de creație incipient un atelier pe care Bellocchio l-a ținut cu studenții de la școala lui de film din Bobbio. Bellocchio își expune obsesiile într-o formă care nu-i întotdeauna facilă pentru spectatorul ce încearcă să lipească cele două povești prin conexiuni: prezența unui puteri dominante într-un loc (biserica înlocuită de capitalism, de ban), ce formă poate lua libertatea în fața unei astfel de puteri? (o seducătoare lipsită de păcat sau un vampir ca ultim reprezentant al creștin-democrației într-o eră tehnologizată sau pur și simplu nebunia), reflecții cinice despre situația economică a Italiei, nostalgia pentru vremurile trecute. Transpunerea ideilor e bizară, dar Bellocchio cu al său Bobbio practică acel cinema foarte personal (mergând până la a-și distribui familia pe ecran), pe care îl făcuse și Jodorowsky cu Tocopilla in La danza de la realidad cu un an în urmă. Sau Fellini cu filmele din Rimini, dacă vreți, deci apanajul unor mari autori de cinema.

 6. The Assassin (dir. Hou Hsiao-Hsien)

5. Mia madre (dir. Nanni Moretti)

Mi s-a părut un film înduioșător tocmai prin epurarea oricărui tertip, cârlig facil de a emoționa, o dovadă că puterea emoției e altfel balansată și transmisă mai departe când e trecută prin filtrul maturizării reale, nu jucate/simulate, că nu poți să spui o astfel de poveste dacă nu ai în spate niște ani, iar cinema-ul trebuie să mai fie și reflexia organică a vieții, nu doar evadarea din viață în ceva ce unii numesc artă.

4. World of Tomorrow (dir. Don Hertzfeldt) 

O proiecție târzie de scurtmetraje dintr-o vineri de toamnă placută la Cinema Elvira Popescu, la Animest. În sală a mai rămas o mână de oameni avizați, printre care eu eram strecurat ca un intrus. Și a început minunăția asta. A fost un sentiment de bucurie comună transmisă tuturor celor prezenți, că un film e o armă de seducție în masă, că în mod contrar intuiției, de fapt nu-ți trebuie efecte și bugete ca să împachetezi și să livrezi imaginația. Și am ajuns acasă și am rămas bulversat să aflu cum omul ăsta își face singur filmele, fără o echipă în spate. Preluând o formulă a lui Thomas Bernhard, cea a creatorului de teatru, avem de-a face în cazul de față cu un exemplar creator de cinema care sfidează ideea filmului privit ca artă colectivă.

3. Cemetery of Splendour (dir. Apichatpong Weerasethakul)

Nu sunt în stare să spun două lucruri coerente despre filmul ăsta, așa că o să-mi motivez alegerea și fascinația pe care a avut-o asupră-mi spunând două lucruri incoerente.

Unu: într-un film care pune în centrul construcției sale narcolepsia ca liant între două elemente care, de fapt, înseamnă o singură lume, dar pe care oamenii se încăpățânează să le despartă în real și imaginar, trebuie cel puțin să fi experimentat insomnia pentru a pricepe cel mult o fărâmă. Să te găsești în acea stare de trezie unde nici luciditatea, nici visul nu te-au acaparat complet, ci plutești suspendat între cele două. Chiar zilele astea am dat peste un fragment dintr-o carte cu un alt titlu sublim-funest, Apocalipsa memoriilor de Péter Nádas: „Şi mi se pare că se potrivește foarte bine contextului. Și nu era sigur dacă toate astea nu sunt vise, pentru că, pe de o parte, de nenumărate ori se întâmplă ca omul să viseze că se trezește, dar, de fapt, nu e vorba de trezire, ci doar de o nouă etapă de somn, o treaptă care duce în jos, spre profunzimi și mai mari...”

Doi: pornind de la punctul unu, este filmul care care a furnizat cea mai impresionantă secvență de cinema a anului. Pornind dintr-o sală de cinema, camera se mișcă, plutește o singură dată în tot filmul, captând prin pulsații de lumină toate conexiunile între lumi, din creierul soldaților în viața orașului, din viață în imaginație.

2. Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu)

Și filmul, și toate orele de discuții de după film, în jurul unei mese. A fost grozav.

1. Arabian Nights (dir. Miguel Gomes)

Inițial doream să trec doar volumul 3 și în mod special segmentul cu documentarul despre păsări drept cea mai importantă bucată de cinema din 2015. Fix acea bucată care i-a exasperat pe mulți și i-a făcut pe prea puțini să exulte mi s-a părut sfidătoare și sublimă. Dar m-aș fi găsit în imposibilitatea de a argumenta rațional alegerea. În final, am ales să trec toată trilogia drept cea mai importantă experiență a anului, ca un fel de compendiu de revizitare și revalorificare a modurilor de a construi cinema. Toată ziua respectivă petrecută cu trilogia a fost și ultima proiecție importantă de care am avut parte la Cinema Studio. Sper să nu vorbesc acum despre sfârșitul unei ere.

Yeah, those damn birds!

»

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2015 [special guest post by Ioana Diaconu]

No charts, no glory, no hero in the sky...
(un soi de motto-parafrază pentru tot ce va fi pe-aici în următoarele zile)

Dragilor,

Şmecheria cu topurile/retrospectivele cinematografice de sfârşit de an seamănă cu cea de la concerte: dacă nu ai un deschizător ca lumea, un om care să seteze nivelul de la bun început şi să ţină în priză ceea ce trebuie ţinut în priză, mai bine nu te apuci. Sentimentul meu e că am ales cel mai potrivit deschizător de show. Daţi-mi, prin urmare, voie vă să v-o prezint pe Ioana. 

Ioana Diaconu. Works at MUBI. Asta zice fb-ul despre ea (detalii găsiţi pe Ziarul Metropolis, căruia i-a acordat recent un interviu). Mai zice şi altele reţeaua (a)socială. Studied at Goldsmiths, University of London, de exemplu. Vi se pare lucru de şagă? Mie nu! Drept e că home town-ul nu ni-l dezvăluie, trebuie s-o întreb(ăm) pentru a-l afla, însă n-am de gând să fac asta. De ce? Foarte simplu: pentru că - şi nu exagerez cu nimic - home town-ul Ioanei, pentru prima oară contributor aici (mulţumesc!), e chiar cinema-ul. Nu sala, că altfel nu foloseam cratima, ci arta în sine. Am invitat-o, deci, să îmi şi să vă spună care-s filmele din 2015 pe care le-ar pune deoparte, într-un top sau listă sau ceva de genul. A fost de acord.  Ca s-o citez, „nu le-am mai numerotat, cred că pot fi luate ca atare în ordinea asta.”

Cu alte cuvinte, puteţi citi enumerarea de mai jos şi-n ordine inversă. Aidoma unui palindrom. Cu sau fără Todd (Solondz sau Haynes) în minte. 

«

The Lobster

O distopie care încă o dată se apropie îngrijorător de mult de realitatea imediată, cu umor, cinism şi un strop de înţelegere pentru viciile naturii umane. Şi pentru că este un studiu suprarealist asupra alienării, a normelor sociale în care nu te încadrezi nicicum, oricâte tabere ai schimba. 

Mia Madre 

Inadecvare într-o cheie mult mai subtilă, printr-un personaj care este mereu puţin desincronizat. Întâmplător, Margherita mi s-a părut unul dintre cele mai verosimile personaje de anul acesta, unul de care ajungi să te ataşezi si să îi ierţi defectele pentru că este mult prea uman. Hipersensibilitate contrabalansată de personajul lui John Turturro, un insert comico-grotesc într-o dramă atât de personală, care totuşi funcţionează de minune în discursul legat de constructul ficţiune vs. realitate.

Mustang 

Sinuciderea fecioarelor revisited, de data aceasta într-o Turcie rurală în care înflorirea adolescentină a cinci surori le face să cadă pradă normelor conservatoare ale familiei şi împrejurimilor. Aici, însă, sinuciderea nu mai este răspunsul universal, fiecare trebuind să îşi negocieze limitele şi libertatea în propriul fel, ceea ce duce la un deznodământ cu totul diferit pentru fiecare dintre ele, trecând de la un grup omogen la personaje individuale.

The Wolfpack

Încă un exemplu de adolescenţi ţinuţi sub cheie, de data aceasta din unghi documentar, în New York-ul anilor 2000, când un tată hotărăşte să îşi menţină familia la adăpost de tot răul de afară, limitându-i lumea la interiorul unui apartament de bloc. Familia, de altfel numeroasă, ajunge să capete dimensiunile şi conotaţiile unui cult, din care cei şase fraţi evadează treptat la adolescenţă. Dincolo de sentimentul că este ceva complet greşit aici, nu poţi să nu fii fascinat de lumea interioară a acestor copii, alimentată numai şi numai cu ficţiune, până când filmele au ajuns să ia locul vieţii reale.

Arabian Nights 1&2*

O satiră politică în care se face uz de realism magic, intervenţii teatrale, retorică, reportaje jurnalistice şi legendă nu poate să nu meargă la ţintă. Pornind de la structura celor 1000 şi una de nopţi, Miguel Gomes plasează filmul în realitatea politică şi economică a zilelor noastre, împletind cu fantezie o serie de poveşti care reflectă impactul crizei actuale asupra locuitorilor Portugaliei.
* Volumul 3 nu l-am mai prins la Les Films..., îl aştept cuminte în 2016

A Girl Walks Home Alone at Night

Pentru că este un western iranian neo-noir cu vampiri şi o notă de feminism. Şi o poveste cu supereroi, aş adăuga, dacă mai este loc: una mai downtempo, în care eroina devine antierou cât ai clipi - acum te cucereşte cu ochi de căprioară şi în secunda doi îţi îngheaţă sângele în vine. Asta dacă eşti din tagma proxeneţilor, însă ca spectator de cele mai multe ori doar fascinează. La cât mai multe supereroine ca asta, zic.

Victoria 

Povestea unei nopţi de beţie berlineză în care lucrurile scapă de sub control. Un film turnat dintr-o singură dublă, care te face părtaş la o noapte de euforie, haos şi groază, până la disperare pură. Şi prin natura filmării, te ia de mână şi te trage în universul lui, devenind fie că vrei sau nu complicele acestui grup tragic, care îţi oferă în două ore destulă adrenalină cât pentru un an întreg de filme.

Mad Max Fury Road

Vorbind de adrenalină pură, nu poate să lipsească Mad Max - o frenezie care te ţine cu sufletul la gură într-o urmărire până la capătul lumii şi înapoi. În ceea ce se dovedeşte a fi o producţie de proporţii pantagruelice, această lume alimentată de benzină şi testosteron trece printr-o cutremurare capitală, întorcându-se înspre matriarhat ca o posibilă speranţă de mântuire.

Le nouveau testament/Brand New Testament

În faţa unei lumi cu susul în jos, van Dormael pleacă în căutarea unei explicaţii chiar la uşa Domnului, pe care îl găsim într-un apartament din Bruxelles, locuind cu soţia şi fiica sa, cărora le face viaţa un calvar. Şi nu numai lor. De aici începe o aventură delicioasă a Ei, fiica cea mică a Domnului, care porneşte într-o misiune de mântuire a pământului, ajutată de apostoli aleşi aleator şi de o credinţă în tot binele din lume.

Carol

New York-ul anilor '50 în toată splendoarea nuanţelor şi a texturilor, precum şi a limitărilor sale, devine scena unei poveşti pe cât de mocnite, pe atât de scandaloase. Cu cât este mai temperat filmul, cu atât cresc anticiparea şi apropierea faţă de tumultul interior al personajelor. Un film ca un preludiu. Plus Cate Blanchett.

»

"Four is what...?" (75) [Christmas, Again/2014]: ediţie specială de Crăciun

Sunt fascinat de viaţa vânzătorilor de brazi. Mă rog, mai mult de jobul în sine, unul la care la o adică m-aş înhăma dacă aş avea ocazia, cu toate că nu e deloc floare la ureche, având în vedere anotimpul în care se prestează. Şi negustorii de pepeni îmi sunt simpatici, dar cu îndeletnicirea lor sunt familiarizat din vremurile mele de glorie când împărţeam un colţ de piaţă cu ei. Eu vindeam hotdogi şi pepsi într-o caşcarabetă, ei pepeni. 

Bine, noaptea nu prea vindeau, că practic noi doar noaptea ne intersectam. Mai mult stăteau de veghe să nu le fure romulanii din piramidele înşirate pe asfalt, invariabil acoperite cu pături şi celofan albastru mat (când ploua). În principiu, ne ţineam de urât, stând la taclale. Mai făceam şi-un barter, eu un suc, ei un pepene, ce mai?, ne aveam ca fraţii. Mai treceau şi gaborii din când în când, cică în control, nu plecau de-acolo fără tainul de rigoare, dar o mână o spală pe ailaltă, oricum erau băieţi de gaşcă. În plus, aflam ştirile tabloide de a doua zi, alea cu furturi, bătăi şi violuri, direct de la sursă (era şi-o discotecă în zonă, deci era distracţie maximă). Nu că eram ahtiat după aşa ceva, da' veneau cu teritoriul, cum se zice.

Găsesc, deci, captivantă ocupaţia asta din o mie de motive, de la mirosul proaspăt de conifer până la semnificaţiile mai adânci ale „transplantării” sale în casele oamenilor. Unde mai pui că brazii nu se mocirlesc, cel mult se scutură când se usucă, mă rog, acele alea îţi mai împung faţa, ăsta să zicem că ar fi un inconvenient, dar şi-aşa mi se pare foarte okish... Nu văd lucrurile printr-un filtru romantic, ba dimpotrivă, ştiu ce înseamnă în termeni cât se poate de reali.

Prin urmare, mă uit cu atenţie după şi la filme care tratează bucăţi din viaţa oamenilor care vând brazi de Crăciun. Şi cum la noi subiectul e inexistent (cred că doar la Porumboiu am văzut ceva, en passant, în A fost sau n-a fost?), chit că ar fi materie primă de o mie de ori mai ofertantă, mă mulţumesc cu ce fac alţii, în speţă americanii. Dacă în urmă cu doi ani am vorbit despre All Is Bright, anul ăsta, la spartul târgului, vă propun Christmas, Again, film de autor cum ar veni, autorul - Charles Poekel - fiind de toate: scenarist, regizor şi producător. Şi la debut, pe deasupra.

Povestea de aici se întâmplă în New York, numai că e acel NY marginal, lipsit de strălucire, lumpen, apropiat de urbanul cenuşiu al outsider-ilor din filmele de început ale lui Ramin Bahrani. În centrul ei, un tânăr (Kentucker Audley, star indie vizibil în Sun Don't Shine, Ain't Them Body Saints sau în producţiile lui Joe Swanberg) întors acasă din pribegii deopotrivă profesionale şi sentimentale. Un loser perfect pe nume Noel (ok, nu era nevoie de o suprapunere atât de evidentă), pus în faţa unei experienţe cât se poate de concretă: supravieţuirea.

Fără a împovăra naraţiunea cu acel obositor existenţialism depresiv din alte filme de gen, Poekel îşi priveşte în liniște personajul, insistând pe singurătatea sa funcțională şi pe detaliile ce-i vertebrează pauperul univers. Interacţiunile cu cei din jur sunt minimale: derivă din exerciţiul funcţiunii sau sunt pur şi simplu accidentale din categoria „nu vă supăraţi, aveţi cumva o ţigară?” Oameni fără nume, ba chiar şi fără chip, conversaţii utilitare, fără urme şi fără urmări. Un furnicar rece, dantelat cu lumini ce pentru unii înseamnă bucurii autoadministrate, iar pentru alţii nimic mai mult de câteva zile fără semnificaţie precisă. Graţie acestui dispozitiv observaţional, povestea nu balansează în nici o direcţie care să impună vreo (ipo)teză prefabricată.

Cu toate notele aşezate la locul lor pe portativul unui gen numit îndeobşte character study, Christmas, again este un splendid anti-film de sărbători ce denunţă, calm şi deloc ostentativ, iluziile unui Crăciun supralaicizat, sufocat de marketing şi de sur(og)atele sale aspiraţionale. Empatia de care dă dovadă şi o foarte nuanţată înțelegere a condiției umane îl plasează în zona aceea dulce-amară a înţelepciunii care-şi face un bine neprivându-se de spiritualitate.

A Very Murray (& Miley) Christmas!

Pentru că aţi ajuns aici de pe pagina de fb, lucrurile sunt clare, nu vă mai împui capul cu altele. Ascultaţi-o/priviţi-o pe Miley Cyrus şi e de-ajuns! Despre filmul Sofiei Coppola om vorbi al'dat'. Marţi, după Crăciun, de pildă ;)

Şi da, dacă tot i-am pomenit în titlu pe amândoi, plusez cu un bonus asortat. Here it is...

Musai în HD. Opţiunea e disponibilă în dreapta jos (click pe majuscule).

The Revenant: de la Birdman la Bear-man

Direct spus: noul film al mexicanului Alejandro González Iñárritu nu are ambiţia de a juca în superliga unor Fitzcarraldo sau Apocalypse Now. Asta poate şi fiindcă anul în care e făcut/lansat e departe, ideologic vorbind, de nevrozatul deceniu 7 al secolului trecut, unul convulsiv şi anarhic în toate sensurile (pentru America, se înţelege).

Lipsit de un astfel de context care să-l legitimeze dincolo de limitele genului său, The Revenant este o clasică poveste cinematografică despre supravieţuire şi răzbunare în Vestul sălbatic (anul e 1820: goana după aur încă nu începuse, dar luptele cu triburile de indieni erau la ordinea zilei). La o adică s-ar putea vorbi şi despre un western rescris pe o linie de cod împrumutată din marile filme epice.

Atâta doar că, într-o epocă în care hibridizarea e monedă curentă, acea linie este alterată de o metafizică incandescentă, inserată într-o montură cu pronunţate contururi malickiene. The New World este cel mai la îndemână termen de referinţă aici, deşi se poate extinde comparaţia şi spre The Thin Red Line. Similitudinea e deopotrivă tematică (omul alb care perverteşte şi maculează tot ce îi iese în cale, de la natură la alte civilizaţii: cu cât mai diferite acestea, cu atât mai brutală intruziunea) şi tehnică (cadre lungi, sinuoase, fluide, dialog esenţializat, voiceover-uri şi muzică hipnotice).

Brutalitatea obturează emoţia. Reţeta e simplă: fizicitate în exces şi psihism reţinut ce ţâşneşte la suprafaţă din resorbţia onirică a tuturor nenorocirilor ce izbesc protagonistul (DiCaprio). Tendinţa de a-şi copleşi personajele cu greutăţi supradimensionate e aproape trademark la Iñárritu, gândiţi-vă la Biutiful, de pildă, noroc că de data asta dozajul este o idee mai fin. Sau na, fiind vorba despre un vânător de urşi, pus prin specificul jobului în faţa a nenumărate pericole posibile şi imposibile, avalanşa de lovituri ce se abat asupră-i nu mai apare aşa de manufacturată. Spaţiu propice pentru cineastul mexican şi colaboratorul său în materie de imagine, indescriptibilul Emmanuel Lubezki, să orchestreze în cheie naturalistă o simfonie de sunet (ţipete, gemete, grohăituri), lichide interne (sânge, bale, muci etc.) şi culoare, întreruptă sau punctată de antracte de regulă halucinatorii. Realism crud + realism magic, cum ar veni. Nu contrast, ci alternanţă. Strange!

Fără putinţă de tăgadă, The Revenant înseamnă întoarcerea cineastului mexican pe un teren familiar - mizerabilismul - după o scurtă (eu speram să dureze mai mult de-atât) deambulare în zone ceva mai puţin imunde (Birdman). Am înţeles: ieşirea lui Hugh Glass (acesta e numele eroului, unul legendar în literatura de peste Ocean) din burta unui cal, într-o secvenţă ce va ridica sprâncene sau va coborî pleoape, depinde de gusturi, e o metaforă, destul de în ochi plantată, pentru renaşterea ca fiinţă umană, aşa cum ieşirea lui Iona din pântecul balenei e sinonimă cu apariţia unui om nou, reîntrupat într-o versiune spirituală superioară. Cu genul ăsta de trimiteri biblice, altă marotă pentru stilul Iñárritu (nefericitul personaj interpretat de Bardem în Biutiful era în felul său un Iov 2.0), ne-am obişnuit deja.

Ce n-am înţeles (dar poate o voi face dacă-l văd de mai multe ori şi, zic, pe ecran mare) e încotro bate el cu acest film. Cum spuneam, The Revenant nu are forţa şi amplitudinea acelor alegorii menţionate la început. E spectaculos tehnic, foarte bine, nici nu mă aşteptam la altceva, ba aş zice că la asta mă aşteptam în primul rând (având în vedere antecedentele). Totuşi, simpla - vorba vine! - joacă de-a virtuozitatea mi se pare o miză cam pirpirie.

În fond, ce semnifică acea agăţare de un abur de viaţă a unui om aproape mort, voinţa lui de a trăi cu orice preţ când Totul cu T mare conspiră împotriva sa? Nimic deosebit, se pare. Flow-ul narativ (s-a filmat cronologic, apropo), chiar susţinut de monologuri eterice şi ezoterice, rămâne unidimensional. Singurul lucru care contează e motivaţia per se: prinderea şi pedepsirea celor care au abandonat un semen în suferinţă. Iluzia. Proiecţia. Aplicarea legii talionului. Oricum, cu un astfel de film, cu titlul dat acestui film (habar nu am cât de autoreferenţial), cu maniera de a trata subiectul şi sateliţii săi, personajele adică, Iñárritu lasă impresia că el însuşi e un revenant, o fantomă ce bântuie un tip de cinema, care în regia lui, şi-a atins limitele. 

"Four is what...?" (74) [Listen to Me Marlon/2015]

Pentru cei care au citit Cântece învăţate de la mama, o excepţională semi-autobiografie, zic semi pentru că e scrisă împreună cu Robert Lindsey, jurnalist NYT (destul de şubred tradusă la Rao, în 2007), Listen to Me Marlon nu livrează multe noutăţi. Ba chiar, mutatis mutandis, aş îndrăzni să afirm că e o condensare în imagini a lucrurilor povestite acolo de-a fir a păr.

Din sute de ore de înregistrări audio, un fel de jurnal sonor pe care Brando l-a ţinut de-a lungul vremii, mărturie a înfiripării şi destrămării sale deopotrivă profesionale şi umane, Stevan Riley aranjează cronologic doar bucăţile relevante şi apte să redea un portret cât mai fidel al omuleţului, derutat şi speriat cel mai adesea, ce se ascunde neîndemânatic în spatele uriaşului actor. Căci Brando asta a încercat toată viaţa lui: să-şi mascheze cicatricile într-o meserie care să-l consume, să-l ardă şi să-l renască într-o altă fiinţă/persona.

Misiune îndeplinită pentru regizor: Listen to Me Marlon nu-i o hagiografie. Din păcate, nici ceva nemaivăzut nu e şi asta în pofida unor artificii conceptual-montajistice care amintesc de întreprinderi care altora le-au ieşit ceva mai bine. De pildă, fluxul anamnetic adus la suprafaţă de Brando în prima parte a filmului, alcătuit în special din evocări ale episoadelor traumatizante din copilărie şi idealizări ale figurii materne în antiteză cu cea a tatălui (înger căzut vs. brută agresivă), se derulează pe un stock de secvenţe vaporoase decupate parcă din The Tree of Life. Diferenţa rezidă în faptul că Riley le virează în alb şi negru (probabil şi din raţiuni de racordare la epocă)...

Zice Brando în carte: „Presupun că povestea vieţii mele a fost căutarea dragostei. dar, mai mult decât atât, am căutat un mod de a mă recupera de pe urma stricăciunilor suferite în copilărie şi de a-mi defini obligaţiile, dacă aveam vreuna, faţă de mine şi de specia mea. Deşi nu am aflat răspunsuri, a fost o odisee dureroasă, punctată de bucurie şi veselie. (...)”

În linii mari dar ceva mai dense asta spune şi aici. Şi exact aşa e şi documentarul de faţă: reconstituirea acelei odisei spre capătul nopţii (vezi finalul), punctată de suişuri şi coborâşuri emoţionale. Plusvaloarea sa rezultă exclusiv din mediul pe care e produs. În loc de litere alergând pe-o pagină, se aude vocea lui Brando, hârâită şi de vechimea benzii, depănând frustrări, obsesii, idiosincrazii. Sau îl vezi. În unele din filmele care i-au cimentat statutul de icon sau în momente meta-actoriceşti: interviuri (în care flirtează ubermacho cu anchor-iţele), puseuri de activism social (a sprijinit mişcarea de emancipare a populaţiei de culoare), frânturi de imagini din vacanţe exotice ori din emisiuni de promovare aşa cum e cea „regizată” de faimosul Ed Murrow (Good Night and Good Luck, pentru detalii cinefile despre personaj). E acolo, în mizanscena aceea atent mistificată (marketingul era parte din joc), imaginea nepixelată a ghemului de pulsiuni contradictorii care a fost Brando (faţa aceea o mai puteţi zări şi în On the Waterfront, în taxi).

Ajuns vedetă şi bogat (ca progenitură a unui ins abrutizat de ideea că banii, niciodată destui, sunt totul, era o izbândă mai mult decât simbolică), îşi invită tatăl la „poza de familie” în somptuoasa-i reşedinţă de la Hollywood. Întrebat dacă e mulţumit de succesul fiului, bătrânul o dă destul de dur: Ca actor nu prea, dar ca om, e ok, a reuşit. Abia în punctul ăsta expresia aceea de stupoare şi furie reprimată se developează ca un disc lunar în ultimul pătrar. Privindu-şi arogant, vag amuzat şi totuşi înţelegător părintele, Marlon exclamă: Well, I don't feel I need to defend myself. I can lick this guy with one hand, so... Ipocrizia acestui scenariu de reconciliere de dragul opiniei publice va fi denunţată chiar de el un pic mai la vale iar perspectiva asta, oricum intuibilă din mărturisile de până atunci, îi sporeşte şi mai tare semnificaţia.

În rest, no alarms and no surprises. Totuşi, pentru cei mai puţin familiatizaţi cu turmentata lume interioară a unui exemplar uman bigger than life, Listen to Me Marlon s-ar putea să fie un prilej de revelaţii.