A
m fost tentat să zic că rămâne un mister cum un film ca
Love Streams (1984), unul dintre cuirasatele indie-ului american, a putut fi produs sub umbrela Cannon Group, holding hollywoodian specializat preponderent în
action-uri de serie B şi C (
Death Wish,
Delta Force şi alte chucknorrisme), dar nu e nici un mister.
Cassavetes fusese avertizat de medicul său că ciroza cu care se lupta e în fază terminală şi că mai avea de trăit doar 6 luni. Bazându-se pe informaţia asta (ce s-a dovedit a fi eronată,
Cassavetes va muri în 1989), a început noul proiect contracronometru. Tot aşa a apărut şi finanţarea, căci cuplul
Menahem Golan-
Yoram Globus, noii proprietari ai afacerii, începea să fie preocupat şi de reputaţie, ori asta era ocazia ideală de a avea în CV un regizor iconic, ultracontroversat şi hachiţos pe deasupra şi de a intra în lumea bună. Ceva de genul „
yes, we make probably some of the worst movies in history, but we also make important ones.”
În paranteză fie notat, cei doi cumpăraseră Cannon Films în 1979, cu 500.000 de dolari, de la
Dennis Friedland şi
Chris Dewey, tipii care o înfiinţaseră şi aproape falimentaseră cu producţii
soft porn, pentru a o transforma ulterior în Cannon Group, brand cu mai multe ramificaţii şi obiecte de activitate (de ex., distribuţie sau producţie de casete video).
Povestea suprarealistă a facerii
Love Streams, cel mai personal film al lui
Cassavetes, e relatată (şi) de
Golan în documentarul
behind-the-scenes I'm Not Almost Crazy, ieşit odată cu includerea/lansarea
Love Streams în portofoliul
Criterion. N-am să insist acum asupra ei, aş sublinia doar că nimeni nu s-a băgat peste el
during the process. Abia la final, mai mult ca să se afle în treabă, căci filmul i-a plăcut sau cel puţin aşa susţine,
Golan i-a cerut regizorului să taie vreo 15 minute. Acesta a fost de acord, însă la a doua vizionare a venit cu o versiune mai lungă cu exact 15 minute. „Mi-a explicat că e mai scurtă. L-am crezut şi a rămas aşa”, povesteşte râzând mogulul.
În orice caz, aventura în zone elevate n-avea să fie un one night stand pentru Cannon Group. În '86 a finanţat superproducţia zefirelliană (cu tot cu kitsch-ul aferent) Otello, a urmat Barfly, un low-key bazat pe scrierile lui Bukowski, iar în '87, Shy People, al lui Andrei Konchalovsky. Mai mult, tot în anul ăla, un lungmetraj olandez produs şi distribuit de ei, De aanslag/The Assault (dir. Fons Rademakers), avea să primească Oscarul pentru Best Foreign Language Film. Să mai adaug că însuşi Norman Mailer şi-a adaptat şi regizat un roman la Cannon: Tough Guys Don't Dance? N-a fost un hit, însă casa de producţie a câştigat acţiuni la bursa onorabilităţii. Le va pierde câţiva ani mai târziu, dar despre prăbuşiri numai de bine (am pus nişte screenshot-uri destul de implicite, ca să zic aşa).
Cu vorbele lui Roger Ebert, tot din 1987, „no other production organization in the world today - certainly not any of the seven Hollywood 'majors' - has taken more chances with serious, marginal films than Cannon."
