"Four is what...?" (93) [Ad Astra/2019]

- Cvasimilitudini more or less: The Talented Mr. Pitt (trecut și el prin toate filtrele cromatice posibile, la fel ca Pattinson în Good Time, doar că acesta din urmă nu părăsea spațiul terestru) -

Cvasimilitudini III.07 [Charles Manson]

Screenshot from Once Upon A Time... In Hollywood (dir.: Quentin Tarantino/2019)

Screenshots from Mindhunter/Season 2/2019 (producer & director: David Fincher)

Două ipostaze (în libertate și captiv) pentru un infamous, același actor: Damon Herriman. Australian. 

Cum în Mindhunter (proiect patronat de Fincher) personajul lui Herriman are un spațiu generos de emisie, infinit mai generos decât în #OUATIH, comparația între cele două prestații rămâne exclusiv la suprafață. Adică nu prea se poate face

Cvasimilitudini III.06 [Daily leg stretches]

Screenshot from Lucky (dir.: John Carroll Lynch/2017)

Screenshot from Synonymes (dir.: Nadav Lapid/2019)

"Four is what...?" (92) [Ediție specială: Once Upon A Time... 4 x 4]

Specialitatea casei: reconstituirea cu acuratețe maniacală a epocii. Mă rog, unele lucruri se mai pierd pe drum, altele nu ies chiar cum ar fi cerut manualul. De pildă, Damian Lewis în rolul lui Steve McQueen e cam ca nuca în perete. Bruce Lee a ieșit bine, un peu drolatique, dar ăsta e tot șpilul.

4 staruri

Steve McQueen

Bruce Lee

Sharon Tate

Roman Polanski

[Later edit: Manson nu e un star, din contră, dar îl găsiți aici. La dublu.]

4 branduri

Cvasimilitudini III.05 [Over the Town... and far away]

Marc Chagall: Over the Town (1918)

About Endlessness (dir.: Roy Andersson/2019) - poster

Observată & semnalizată de un cititor die hard al blogului & paginii de fb: Cătălin GV. Mulțumesc!

"Four is what...?" (91) [The Souvenir/2019]

Într-un film de Joanna Hogg, în oricare din filmele ei (are doar 4, deși activează din 1993), liniștea este deopotrivă insuportabilă (pentru că nu promite nimic, este o stare de fapt și atât) și plăcut-acomodantă (din același motiv). 

Și mai au o calitate filmele ei: tușele rohmeriene (însă fără a urmări explicit asta). Contribuie decisiv la asta un element pe care cei mai mulți cineaști îl aditivează: lumina. 

P.S.: The Souvenir: Part II este în post-producție.

It Must Be Heaven (or it could be hell): ochiul-sondă, ochi silențios

„Căci trebuie să spunem în legătură cu toți acești exploratori și aventurieri din vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate, care s-au întors din America amărîți că n-au găsit aur împrăștiat pe pămînt, că ei au dat greș nu pentru că nu era aur, ci pentru că n-au știut unde și cum să-l caute și pentru că nu l-au recunoscut cînd l-au avut în fața ochilor - pe scurt, pentru că vedeau cu un singur ochi.” (Thomas Wolfe - De la moarte pînă-n zori)

Ei bine, asta cu siguranță nu se poate afirma despre Elia Suleiman. El vede cu amândoi ochii locurile prin care se preumblă și lucrurile sau oamenii care-i ies în cale. Lumea de aproape și lumea din depărtare au pentru el același coeficient de atracție, chiar dacă numitorul comun este de multe ori banalul. 

Conceptual, It Must Be Heaven este la o aruncătură de privire de En la ciudad de Sylvia, experimentul observațional-voyeurist, devenit film-cult, al catalanului José Luis Guerín. N-aș zice că e vreo legătură sau condiționare în modul în care cei doi scrutează (și implicit scurtează prin montaj) lumea, însă nu pot să nu remarc că ambii regizori vin din zone geografice ce-și revendică neatârnarea: Palestina dintotdeauna, Catalunya mai ales în ultimii ani. 

However, diferența majoră între cele două filme este exact modul personajelor de a sonda mediul în care aterizează. 

Indiferent unde ajunge, Suleiman nu caută cu obstinație ceva sau pe cineva anume. Cel mult caută finanțare pentru un nou proiect, însă ăsta e un detaliu care nu-i afectează percepția, ci îi stârnește fibra ludică. De aici și tratamentul naiv-ironic aplicat stereotipurilor generate de (in)cultura diferenței: toți (ceilalți) sunt așa cum îi știm sau cum ni s-a spus c-ar fi, mai devreme ori mai târziu proiecțiile noastre (latente sau nu) dau nas în nas cu aceste clișee. De ce am fi, așadar, încrâncenați? Mai bine să atenuăm impactul cu umor negru și detașare, iată ce propune Suleiman. 

Cu o mască studiat-rigidă ce amintește de Buster Keaton, regizorul-personaj se comportă ca un antropolog ce testează metode mai puțin formale de a privi lumea. Fie că e la Paris sau la New York, atitudinea sa e aceeași.

Traversând contemplativ spații alteritare, Suleiman observă și colecționează viniete anecdotice, pe care le consemnează din când în când pe un laptop (altă deosebire de personajul din En la Ciudad de Sylvia, care desena mai tot ce-i atrăgea atenția). 

Câteodată tresare și bate în retragere, speriat de parcă ar fi depășit niște granițe invizibile. 

La limită se poate spune că ar cocheta cu voyeurismul (altă deosebire majoră în raport cu Guerin, care își baza demersul pe male gazing).

Dar rămâne acolo, la marginea sau în mijlocul cadrului, mut, discret și silențios ca o lebădă (new-york-eză, nu blagiană, ce se va întrupa aievea în Central Park, parte a unui happening absurd). 

Clin d'oeil-ul la Comedia umană e cât se poate de explicit (nu știu cât și căutat). Dar miza pare a fi în altă parte, la alegerea celui ce privește dincoace de ecran în același timp cu cel de dincolo. 

Poate cea mai subtilă formă de a sparge „al patrulea zid”...

Parasite: playback anticapitalist cu negativ(i)

Greu de înțeles de ce, anul trecut, Boening/Burning a fost ignorat fără remușcări de juriul cannez condus de Cate Blanchett, mai ales dacă îl așezăm lângă Gisaengchung/Parasite (dir.: Bong Joon-Ho), un alt film venit din Coreea de Sud, care la ediția curentă a generat unanimitate în juriul prezidat de Iñárritu, încasând potul cel mare: Palme d'Or direct! Ca să știm o treabă: să fie bine, să nu fie rău, vorba aia.

Nu m-aș hazarda să spun că l-au premiat pentru a compensa eroarea de perspectivă din 2018... Ar fi doar o speculație, una din multele care se iscă în fiecare an pe marginea palmaresului de la Cannes. Dacă nu cumva chiar un soi de proces de intenție... Completamente inutil.

Afirm, în schimb, că filmul în discuție nu-și justifică mai deloc votul de încredere. Așa cum l-a gândit Bong Joon-Ho (regizor cu parcurs solid cam până pe la Madeo/Mother, inclusiv, dar care-i vechi, domnule, taman din 2009), deturnând spre, vezi Doamne, comentariu social, filonul unei manga SF din anii '90, Parasite nu e nici cal (critică a capitalismului, ceea ce se dorește în mod manifest a fi), nici măgar (film de gen).

E ceva din amândouă, ornamentat cu o mândrețe de corn în frunte, adică parabola care vine să dea seamă despre clivajul profund instalat între burghezii (apre)tați de familie și proletarii care put. A mâncare ieftină. Și a pivniță. (Apropo: antagonismul construit pe axa sub/deasupra este incomparabil mai imaginativ exploatat în Gwoemul/The Host, unde fabula se susținea fără probleme).

Din păcate, la asta se reduce toată viziunea inegalității sociale din Parasite: unii posedă case cu design high tech, piscină și nu circulă cu metroul (în care lumea duhnește), iar alții trăiesc claie peste grămadă în subsoluri insalubre unde nici wi-fi-ul nu are curaj să intre. Așa înțelege Bong să ilustreze și să denunțe inegalitățile sociale din Coreea de Sud: simplificând caricatural & maniheistic pe criterii olfactive. Aș zice că e un truc pe care nici măcar frații din Nord nu l-ar aprecia cine știe ce, iar ei știu meserie pe ogorul propagandistic...

Acest reducționism este seducător și îi permite să penetreze rapid tot soiul de grupuri dogmatice ce văd ideologie și-ntr-o floare de nufăr. Cele din stânga și l-au făcut stindard, cele din dreapta îl atacă. În ambele cazuri, miza este ideologică. Or asamblajul lui Bong intră pe blat în liga filmelor politice, dacă-l comparăm, fie și din avion și la întâmplare, cu titluri de Costa-Gavras sau Fassbinder, de exemplu.

Acolo unde cei doi foloseau șarja asumată, opțiune ce dădea un sens schematismului, regizorul sud-coreean mizează pe caricatură & grand guignol. Sau, ca să-l parafrazez pe Schrader, Bong țintește spre Buñuel, dar nimerește în Tarantino (în violența operetistică, desemantizată a acestuia, vândută aici drept comedie dark).

Or fi fluide granițele între mijloacele de exprimare și genuri, însă nu știu în ce măsură poți merge pe tușe groase și sânge pe pereți țâșnind ca din aspersor și apoi să ai pretenția ca rezultatul să fie luat în serios. Sau na, uite că se poate, dovadă criticile extaziate (așa cum se întâmpla pe vremuri cu Natural Born Killers) în fața acestui spanac de cantină. Ok, Bong Joon-Ho este un regizor versat, le are cu suspansul thriller-istic, știe cum să țină ștecherul atenției în priză, numai că produsul deversat în fața spectatorilor sună fals.

În opinia mea, Parasite e un film-căpusă. Altfel spus, parazitează cu succes demersuri care examinează în adâncime țesuturi sociale disfuncționale, categorie în care Burning e cel mai recent și convingător exemplu (nemaivorbind de subtilitățile pe care acesta își fundamenta discursul).

Aș evidenția, totuși, imaginea țais executată de Hong Kyung-pyo (tot el a tras și-n Burning), singurul element care elevează nivelul filmului, însă în cazul de față e doar un indicator de „frumusețe ca senzație fizică”. Iar filme care să surprindă doar fizic sunt pe toate drumurile.

P.S.: Pe (sub)tema home invasion ca mijloc de retorsiune socială am găsit mult mai articulat Borgman, filmul olandezului Alex van Warmerdam, selecționat, de asemenea, la Cannes. Fără premiu.

Cvasimilitudini III.04 [The Halo: the never ending story - part one]

Screenshot from Keyhole (dir.: Guy Maddin/2011)

Screenshot from Gisaengchung/Parasite (dir.: Bong Joon-Ho/2019)

(Avan)cronica ăstuia din urmă este aici.

Povestea acestor cvasimilitudini a început aici, a continuat acolo & dincolo și nu pare a se termina prea curând.

La Gomera: karaoke(adă) cu pretenții de simfonie

Apreciez nespus fronda stilistică practicată de Porumboiu. E un decolonizator de clişee și eu cred în vocația lui. Trebuie, de asemenea, să recunosc că are stofă de kamikaze, alegând să meargă pe calea constantei ermetizări/abstractizări a limbajului cinematografic. De regulă, astfel de poziționări cvasiradicale sfârşesc într-o fundătură, dar am încredere că Porumboiu va intui pericolul şi fie îl va evita la timp, fie se va opri de tot, mofluzând deopotrivă taberele pro şi contra.

Asta ziceam după Metabolism. Long time ago. Cu La Gomera, ieșit la șase ani distanță, cred că Porumboiu s-a vindecat (definitiv?) de frondă și s-a înșurubat în conformism. A evitat fundătura oprindu-se și optând pentru o formă mai facilă de exprimare. De altfel, semnele erau vizibile încă de la Comoara.

Bine tăiat și impecabil tractat de muzică în momentele de a(nti)patie narativă, La Gomera funcționează perfect pentru publicul tentat să privească ecranul telefonului din 5 în 5 minute: îl prinde și-l ține captiv într-o ambuscadă suficient de alambicată și sticky. Nu discut coeficientul ei de realism, nu e cazul.

Însă în ciuda glam-ului ostentativ și a menghinei Menghia (Marlon, femme fatale), aproape tot ce se vede în La Gomera s-a făcut mai bine/consistent (noir-urile anilor '50-'60) sau mai prost (policierul-poznă marca Sergiu „Xerox” Nicolaescu). Partea bună e că Porumboiu revizitează cu umor și detașare atât indiscutabile repere cinematografice, cât și plăceri vinovate, ambalând materialul preluat într-o estetică lush extrem de subversivă: lasă impresia că ar fi ceva dincolo, când, de fapt, e doar proiecția ei refractată.

Nu-i de mirare, așadar, că în această partitură exemplar bibilită, do de jos sună ca do de jos, re-ul e re, sol-ul sol etc.: toate notele sună cum trebuie. Stridența vine, paradoxal, din altă parte: impecabilul execuției. Căci totul e doar suprafață. Nici măcar truvaiul, acel „el silbo”, fluieratul codat al gangsterilor din Canare, nu e exploatat în adâncime (adică legat de celălalt limbaj, cinematografic, în care este inserat). Utilizat la (sau ca) alibi, rămâne doar un cârlig de PR. Unul bun, dar brizbrizul era miza? Adică n-aș vrea să sune prea dur, dar de fluierat în cifru, se fluiera și-n Pistruiatul sau Fiul munților (bine, acolo era apanajul băieților buni)...

Am văzut filmul la TIFF și de-atunci m-am tot luptat cu ceea ce unii ar putea numi bias: care-i spiel-ul/jocul secund aici? Este vreunul, în afară de compactarea subiectivă (pe sărite) a aproape 100 de ani de cinema într-o oră și jumătate? Ce rămâne în urma acestui karaoke vizual? Deoarece pentru mine, aglutinarea unor convenții de gen & subgen (cinematografic), fie și-ntr-o manieră șugubeață, nu salvează ansamblul. Fără push-ul decisiv, adică semnalizatorul de marcă regizorală, La Gomera este doar un film convențional cu stucaturi neo-noir. 

Nu știu dacă se poate vorbi de funie, pardon, de efectul unei epuizări în raport cu trasa pe care s-a lansat, însă la fel ca Puiu în Sieranevada (acolo ruptura era mai bine mascată, dar tot ruptură era), și Porumboiu se îndepărtează de imaginea costelivă a realității pentru a face un film durduliu, poleit, bogat în colesterol. E dreptul lui.

Pe același subiect, dar mai detaliat, recomand cronica lui Victor din DV.

Cvasimilitudini III.03 [„Nobody can eat fifty eggs”]

Screenshot from Cool Hand Luke (dir.: Stuart Rosenberg/1967)

Screenshot from Spetters (dir.: Paul Verhoeven/1980)

„Nobody can eat fifty eggs”, zice Dragline (George Kennedy), dar Luke (Paul Newman) ţine să-l contrazică, ba chiar ridică miza: el poate mânca 50 de ouă fierte. Într-o oră!

Nu-i o formă de a plusa pentru a alunga monotonia din viaţa deţinuţilor, ci pentru a-şi câştiga, altfel decât prin pumni, statutul de lider în ierarhia informală din puşcăria unde a ajuns fiindcă a vandalizat niște automate dintr-o parcare.

A rezultat, astfel, unul din cele mai faimoase pariuri din istoria cinemaului şi, evident, o secvenţă pe măsură în termeni de construcţie şi sound design! Replicată în diverse ocazii... Cea de mai sus e una între acestea. (de aici).

Tarantino 9

Pe fast forward:

Once Upon A Time... In Hollywood e un 9 care face cât un 10+. Adică un film după care Tarantino se poate retrage liniștit, dacă tot are de gând s-o facă și nu blufează pokeristic...

Un pic zgâlțâit pe final, dar în regulă (more than that, actually). Mă rog, niște hipioți nu se simt prea bine, dar aici risc s-o dau în spoiler-eală (light). 

Melancolic, migălit, maniacal cu detaliile (finalul deceniului 6 american e reconstituit la milimetru). Realism fabulatoriu. Revizionism/contrafactualism (jocul sau preferat) și omagiu (gândiți-vă cum se termină The Fearless Vampire Killers și contrapuneți apoi finalul de aici).  

Pop culture gone berserk (Manson e un deșeu al acelei epoci, a vrut să fie star rock, a devenit lider al unui cult de demenți). 

Totuși, dacă facem abstracție de fum și oglinzi, avem în Once Upon A Time... In Hollywood si un foarte solid film despre condiția actorului (pe axa apogeu - declin). Orson Welles ar fi fost impresionat. 

P.S.: Sharon Tate chiar i-a făcut cadou lui Polanski o ediție Tess. Plănuiau să facă acel film împreună. Finalmente a fost Nastassja Kinski în rolul principal, dar filmul i-a fost dedicat lui Sharon. Din o mie de motive plus ăsta (pe care Tarantino îl pune în film). 

P.P.S.: Portretizarea lui Bruce Lee o e feerie. At so many levels.

Cvasimilitudini III.02 [„The Square..."]

...is a sanctuary of trust and caring (...)”

Screenshot from The Square (dir.: Ruben Östlund/2017)

 Screenshot from Dolor y gloria (dir.: Pedro Almodóvar/2019)

The Square (discursul rece, fals reflexiv) vs. Dolor y gloria (discursul autoreflexiv, metadigresiv, îndrăgostit, cum ar fi zis Roland Barthes).

Din care (de)cuplez un fragment relevant: 

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine - la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale şi totuşi mustind de senzualitate. Prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului îngrijorării îndrăgostite. Dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.”

O amintire (mâna cu memorie fier-carbon)

Era unu', Mircea Radu, da' toată lumea îi zicea Mircea. Nu Nea Mircea, aia era rezervată lui Il Luce. Ăsta era Mircea și atât. Eventual, dacă dădea peste niște intelectuali fini, îl luau ăia cu Domnu' Mircea. Tipu' făcea o emisiune pe tv, Din dragoste, prilej să auzim de fiecare dată, pe generic, All You Need Is Love. Dacă ne uitam, firește. Eu mă uitam. Cum se uită acuma Chiva la nu știu ce emisiune cu țoape pe Kanal D. Bine, altă lume, alte obiceiuri.

Într-una din emisiuni, se duce Mircea la un cetățean care-și părăsise domiciliul conjugal de la oraș, refugiat fiind el, cu noua iubire, în casa părintească din mediul rural. Gazda, adică Viorel (că așa-l chema, deloc întâmplător), neam prost. Nu îl invită înăuntru. Îl ține la poartă, vorbesc de-a-mpicioarelea, cu Viorel proțăpit în cadru (frame within the frame gen). 

Vântul adie, cămeșa lui Viorel e deschisă la toți nasturii, prilej pentru noi să-i admirăm epiderma, burta și buricul. E ușor transpirat, e clar că vine de la lucru, asta e, așa-i la țară, mult de muncă și cald. Cel puțin vara. 

Amu nu știu din ce pricină, Viorel ținea în mână cartea de identitate. N-am prins faza, poate se legitimase, habar nu am. Și ce să faci cu o carte de identitate dacă tot o ai în mână și o arzi despre amor? Simplu! Te scarpini pe burtă din când în când, ca și când ai răzui un loz, life in plastic is fantastic. Sau alungi la mișto goangele care-l agasează pe musafirul nepoftit! 

Una din muște îi tot dă târcoale lui Mircea și, la intervale arbitrare de timp, aterizează undeva pe umărul drept. Viorel o vede, o fi el neam de traistă, dar prezența de spirit nu i-o ia nimeni. Cu o mișcare de expert, atinge discret, cu CI-ul plastifiat, cămașa alb-orbitor a oaspetelui. Musca își ia zborul. A înțeles aluzia. Câteva zeci de secunde, după care o ia de la zero. Viorel idem. A durat ceva hârjoana, oricum nu mai eram atent la ce discută ei acolo, în vipia amiezii. Mă interesau doar musca și naveta cărții de identitate. 

Mă așteptam ca Mircea sa reacționeze cumva. De fiecare dată s-a făcut că nu vede... Cringe factor maxim, dar el băiat chulo premium, claro que si, a îndurat cu stoicism totul. 

Nu era niciun clenci p-aici, în caz că vă gândeați. Nici nu știu ce mi-a venit să povestesc asta, mă scuzaț'!

Synonymes...

...este mărturia unui desțărat voluntar (Nadav Lapid) despre avatarurile adaptării la rigorile, nu doar lingvistice, ale exilului, poate fi așezat fără probleme lângă ontofoniile lui Gherasim Luca, și el un „étran-juif” în capitala Franței (după un intermezzo catastrofal în Israel).

Ritmul interior al litaniilor recitate de Yoav (personajul coagulant al episoadelor mai mult sau mai puțin suprarealiste, interpretat à bout de souffle de Tom Mercier) în deambulările sale pe străzile pariziene, mereu întunecate, mereu înfășurate în ploaie, sunt similare asamblajelor (anti)lexicale inventate de Gherasim Luca (alintat Zola de membrii grupului de suprarealiști români și francezi). Fascinante prin arbitrariul și imprevizibilul construcției (filmul lui Lapid are aceeași structură), poemele astea i-au fascinat pe alde Foucault, Guattari sau Deleuze. O parte pot fi auzite în filmul de mai jos.

La niște decenii distanță, Synonymes (premiat la Berlin cu Ursul de Aur) fascinează prin suprarealismul în cheie minoră, (des)compus între verb(alizarea) stradală și liniștea (asceza) din apartamentul cu tavanul spart, plombat cu țoale de căpătat. 

 Statistică, imn, sunet, război.

Crème de la crème: superlativele cinematografice ale anului 2018 [by Cinesseur]

Nu e chiar un top (deși există o numerotare).

E un aide-mémoire (cât de cât structurat, de-acolo și numerotarea).

Inițial mă gândisem la o prezentare-șaradă, a și rămas așa pe ici, pe colo, finalmente lucrurile curg oarecum firesc.

So!

Misfits:

Aici intră câteva filme de toată isprava cărora, totuși, le lipsește chelcășozul care le-ar fi făcut nec plus ultra: 9 Doigts (de P. J. Ossang), The Ballad of Buster Scruggs (frații Coen), Diane (de Kent Jones) și Lazzaro felice (de Alice Rohrwacher).

Supramențiune (o să vedeți la final de ce, eventual i-aș mai putea zice și admis fără loc, ceea ce ar putea însemna că merge plasat oriunde mai puțin pe... ați ghicit, sunteți isteți):

El mar la mar (dir.: J.P. Sniadecki & Joshua Bonnetta/2017)

10. Lucky (dir.: John Carroll Lynch/2017)

După regalul Twin Peaks: The Return de anul trecut, era cam aiurea un follow-up fără Lynch în top. Partea și mai mișto e că aici sunt doi: regizorul (John Carroll Lynch) și... David Lynch însuși (în rol de proprietar sonat de broască țestoasă). Nu-s neamuri, 0 nepotisme, doar afinități elective/afective. Și-i destul. Altfel, Lucky e filmul care marchează exit-ul lui Harry Dean Stanton. Un cadou de adio. Trist & jubilatoriu în același timp. 

Așa cum e secvența asta, pe care am văzut-o, nu exagerez, de cel puțin 100 de ori, și care continuă să mă emoționeze de fiecare dată. În fond, Lucky n-avea nici o obligație, a mers la petrecerea aia din inerție, nu-l cunoștea pe puști decât din poze (Juan Wayne îi zicea el), o știa doar pe maică-sa, că doar cumpăra zilnic țigări de la magazinul unde lucra ea, tot ea l-a invitat, așa, într-un acces de duioșie față de un străin cunoscut, dar dacă tot s-a dus, nu se cădea să meargă cu mâna goală... Smoke gets in my eyes. Again. 

9. Fleuve noir (dir. Erick Zonca/2018)

Neo-noir franțuzesc cu cetățeni defecți practicanți de profesii liberale (detectiv, scriitor etc.), revelația relevantă a anului. Condiția (autoarogată) a scriitorului în societate e principala atracție a filmului. Cassel și Duris sunt perfecți și atașanți în căpoșenia lor ce merge (interesat) dincolo de limitele profesionale, Sandrine Kiberlain e dincolo de bine și de rău.

8. Amanda (dir. Mikhaël Hers/2018)

Screenshot from Détective (dir. Jean-Luc Godard/1985)

7. Private Life (dir. Tamara Jenkins/2018)

6.  Coincoin et les z'inhumains (dir. Bruno Dumont/2018)

Quinquinii revin. Dezmăț. 

5. Ahlat Agaci/The Wild Pear Tree (dir. Nuri Bilge Ceylan/2018)

Nu se putea fără Ceylan, chiar dacă unora le-a mirosit. A deja-vu, desigur. La ce v-ați gândit?

4. Zama (dir. Lucrecia Martel/2017)

O carte excepțională, un film pe măsură.

3. First Reformed (dir. Paul Schrader/2017)

În cazul ăsta lucrurile sunt așa: aveam în cap o pistă derutantă, în cele din urmă franchețea lui Walter Hill și umorul lui Schrader, subversiv & negru ca tăciunele, m-au învins.

2. Manbiki kazoku/Shoplifters (dir. Hirokazu Kore-eda/2018)

După ce întreaga „afacere” e dată în vileag, tatăl sau mai bine zis mentorul copiilor e întrebat de unul din polițiștii de caz: - Și altceva să facă, în afară de a fura, nu puteai să-i înveți? Răspunsul e de o sinceritate dezarmantă: - I-am învățat și eu ce știam. Nu o spune ca să se scuze, oricum viziunea lui e de neînțeles din afară. Și exact asta-i partea cea mai frapantă din tot filmul.

1. Pájaros de verano (dir. Cristina Gallego & Ciro Guerra/2018)

Delir vizual în decor sud-american. Mor după așa ceva. Oricum, dacă vă spotuiește păsăruica asta din screenshot, ați cam dat de dracu'!

1
(absolut)

La unele olimpiade (alea de științe, în special) există un palmares cu simbolistică mendeleeviană Au-Ag-Bz (+ mențiune). Deasupra acestuia este medalia de aur cu punctaj maxim. I se mai zice „aurul absolut”.

Iar acum am fost obligat să optez pentru acest premiu. El merge (sau vine de-acolo?) în Coreea de Sud: Burning (dir. Lee Chang-dong/2018).