The Damned: It's so quiet!

It's so quiet!

Sunt vorbele unuia dintre soldații despre care știm sigur că au rămas în viață. Despre ceilalți compañeros din batalionul trimis în recunoaștere în mijocul nicăieriului. Minervini nu ne mai spune nimic și cred că e opțiunea corectă.

Tot corectă mi se pare a fi și opțiunea de a închide filmul exact cum vedeți, deși au fost destui care i-au scos ochii cu ideile lor crețe, „vai, dar cum să lași lucrurile așa în aer, domnu' regizor?” Ăștia n-au înțeles nimic nici din viață, nici din cinema. Îi vom lăsa ca atare, nu vor învăța nimic, sunt irecuperabili, nu merită deschis acest front.

Doar că ce vreau eu să (mai) spun este că acele două minute de final sunt pentru mine cele mai, n-am alt cuvânt, sorry, înălțătoare momente de cinema trăite în acești doi ani. Am rezonat cu ce aduce pe ecran Minervini, cu dozajul folosit și mai ales cu onestitatea și cu aproape pietatea cu care se apropie, deși, de fapt, se (în)depărtează de personajele din filmul său, ființe simple strivite de un context nefast: Let them be!

Și le lasă, așa cum suntem lăsați toți să ne mișcăm în lumea asta chiar dacă noi ne facem scenarii în cap că există o linie directoare, o mână salvatoare, o logică, o ceva acolo care ne ghidează. În afară de conștiință nu cred că există nimic, iar pe aia o ai sau nu. Dacă e să fie vreo salvare (individuală), de-acolo (vin)e.

Recapitulez: elemente simple - natură crudă, ninsoare în priză directă, fără glam (cine a stat destul în ninsoare știe că nu e nimic glam în apa cristalizată ce cade în neștire), două personaje scăpate temporar din primejdie, fuga lor ca și când la capătul ei ar fi ceva, un luminiș care se deschide, atât, altceva nu mai e. Și vine momentul acela în care își dau seamă că e ceva: o liniște compactă, de catedrală. Iar când începe muzica, singura intervenție exterioară, well, ești acolo. Muzica e catharsis.

It's so quiet!

Sau ar trebui să fie.

Let's keep it that way!

Ronan on empty

I'm only happy when it rains. Or when it pours.

Încerc într-o notă ceva mai optimistă să prezint un film despre adicție (alcool), incomod și fără menajamente pus în ramă de Nora Fingscheidt, pornind de la cartea scrisă la persoana I de Amy Liptrot. Adică asta, tradusă ți în românește la editura nasturelui negru ;)

Poate că decizia cea mai înțeleaptă luată de Fingscheidt a fost să fragmenteze structura narativă, scurtcircuitând permanent atenția. E un truc eficient, care te ține în priză (iar priza este realul cât se poate de sumbru). Bazat, așa cum spuneam, pe volumul de memorii din rehab scris de Liptrot, filmul propune o privire sinceră și lucidă, deseori crudă, asupra dependenței și a eșecului circular în fața acesteia.

Saoirse Ronan este sarea pământului aici și este fenomenală, zici că vine direct dintr-o sesiune de terapie, a înțeles în cele mai fine layere resorturile intime ale comportamentului adictiv și face ecranul să vibreze aproape în fiecare cadru (și când nu o vedem, o vedem prin alt device, voice over: gândurile vin imparabil, reci ca niște stropi de ploaie cu vânt).

Zigzagăm alături de ea înainte și înapoi în timp, prin labirintul formulelor terapeutice, sperând într-o izbăvire. însă e doar o capcană care ne face să ne simțim ușurați că am scăpat de trecutul ei opresiv. Doar că, după câteva zeci de secunde, suntem aruncați înapoi în tenebre. Înapoi și parcă tot mai jos, fără scăpare și aparent fără ieșire.

Replica pusă de mine îmi amintește de o vorbă pe care mi-a spus-o un tip de prin Irlanda ce frecventa blogul pe la începuturile sale: Nu pot să mă uit la filme treaz. Mi s-a părut o exagerare atunci, însă acum, după acest film, nu mai sunt așa de sigur.

"Four is what...?" (132) [Storytelling / 2001]

Un film asumat anticonvențional care poate lăsa un acut sentiment de tip „asta a fost tot?” Structura propriu-zisă (două povești, una mult mai scurtă decât cealaltă + modul în care sunt spuse) contribuie direct și face parte din arsenalul de instrumente care i-au asigurat lui Solondz reputația de weirdo. 

Storytelling este un exemplu concret în sensul ăsta. Cum ziceam, formatul atipic, cu două povestiri disjuncte, una mai lungă, cealaltă mai scurtă, care nu se intersectează direct, este o caracteristică definitorie ce dublu subliniază cu marker negru intenția lui Solondz de a experimenta cu structura narativă. 

Începând chiar din/de la titlu - Storytelling - discursul său este o antiteză ironică la ceea ce filmul face efectiv. Și ce anume face? Well, restructurează o poveste despre ce înseamnă a povesti, despre procesul în sine/ Titlul ne invită să ne întrebăm exact asta: ce înseamnă tehnic să spui o poveste? Cât de mult din realitate poți reda? Cât este ficțiune și cât este non-ficțiune (apropo de segmentele din film)? 

Solondz folosește structura neconvențională pomenită mai sus pentru a explora granițele și ipocrizia din jurul actului de a povesti, făcând din titlu un ax central al criticii sale: filmul se concentrează mai puțin pe a oferi o poveste și mai mult pe a analiza și a critica mecanismele prin care poveștile sunt create și consumate.. În aceeași măsură, îl folosește și ca invitație la reflecție sau capcană de-a dreptul. 

Eco ar spune că fiecare element constitutiv devine un semn care trimite la alt semn, provocând o semiosis, un proces nesfârșit de interpretare. Senzația de „asta a fost tot?” este, de fapt, un efect căutat, care-l forțează pe spectator să conecteze, să interpreteze și să creeze propriul sens, în loc să-l primească pachet. 

Altfel spus: în loc să fie un simplu receptor, spectatorul este împins spre a fi (la modul ideal) un agent activ în crearea de sens. Structura fragmentată, cu golurile și neclaritățile sale, îl obligă să completeze singur spațiile goale, să studieze indiciile și să extragă temele comune (e.g.: ipocrizia, moralitatea sau alienarea) ale celor două părți.