Același procedeu tehnic (dissolve-ul) & aceeași imagine-concept în trei filme diferite. Sensurile sunt și ele, evident, diferite, nu foarte, totuși, fiindcă există un numitor comun: timpul și impactul acestuia asupra personajelor.
În filmul lui Bergman sugestia este limpede: introspecția aproape clinică asupra unei vieți irosite emoțional.
La Jarmusch (1999), păsările (porumbeii) sunt coduri/agenți de comunicare ale unui personaj care se izolează (din varii rațiuni), acceptând împăcat destinul.
În The Pledge (Sean Penn rewriting Dürrenmatt/an de lansare: 2001) găsim sau descifrăm ceva ce se impune de la sine prin outcome-ul filmului: o minte care se descuamează, măcinată de regretele inerente unor alegeri nefericite (și, contrafactual, de faptul că ar fi avut și alte opțiuni). Dacă luăm în calcul și gesturile decablate ale personajului, ajungem la aceeași rezoluție: o minte care se fragmentează sub povara unei promisiuni neîmplinite și care, simultan, pierde conexiunea cu toate elementele de real.
Time is the enemy.
Acest liant transpus vizual sugerează diverse forme de disoluție a sinelui, marcând momente de introspecție profundă în care trecutul, regretele și obsesiile se strâng deasupra noastră obligându-ne să ne strângem la rândul nostru în noi înșine.
* prima parte e mai veche și e publicată aici