Viaţa lui Mickey Rourke e un carusel de excentricităţi al căror preţ l-a plătit până la ultimul cent. După revenirea în cinemaul mare, revenire pe care nimeni nu mai miza, (se) mărturisea revistei Uncut (2003): „I lost everything: my credibility, my marriage, my money, my soul. My ability to act is the only thing I haven’t lost. It’s all I’ve got left and I’m gonna give it my best shot. This time I can’t afford to fuck up. Because if I do, then it’s the end." Mickey Rourke s-a ţinut de cuvânt şi a tras his best shot so far: Globul de aur pentru cel mai bun actor dramatic, graţie rolului din The Wrestler (dir. Darren Aronofsky).
[Există un Dumnezeu al beţivilor (anonimi sau nu, cu sau fără stagii la rehab). Am fost tentat să afirm că e o axiomă. Nu e! Mulţi s-au prăpădit din cauza alcoolului, întrucât Cel de Sus se uita în altă parte. De pildă, beatnik-ul Richard Brautigan (La pescuit de păstrăvi în America). La începutul anilor ’70 s-a retras în Montana şi vreme de opt ani a refuzat să mai acorde interviuri sau să apară în public. În 1984, s-a sinucis, iar cadavrul avea să-i fie descoperit abia câteva săptămâni mai târziu, alături de un revolver calibrul 44 şi o sticlă de whisky.]
Cu personajul wrestler-ului hodorog şi rablagit Randy "The Ram" Robinson (niciodată nu am înţeles de ce un non-sport debiloid şi infantil e atât de iubit în State), Rourke nu face rolul vieţii. Problema asta a rezolvat-o în Angel Heart (1987), unde a reuşit să-l tuşeze pe un de Niro în plină formă. Second best, la egalitate de puncte, scriitorul alcoolic din Barfly (1987) şi boxerul Johnny Walker (nu-i nici o glumă, poate doar o anticipare nefericită a prăbuşirii ce avea să urmeze!) din Homeboy (1988). În The Wrestler face, în schimb, rolul celei de-a doua vieţi. Sau celei de-a şaptea, a o sută şaptea sau câte o mai fi având!
Cariera lui Mickey Rourke se împarte în două: până în 1992 şi după 2000. În aceşti opt ani, omul a pogorât în infernul personal, încercând să se autodistrugă plenar şi metodic! S-a reapucat de box, sport pe care-l practicase înainte de a se înscrie la Actor's Studio (s-a ales cu o mutră desfigurată cum nici un chirurg plastic sau make-up artist nu ar fi reuşit să-i facă şi ruină fizică), a făcut praf linii întregi de îmbuteliere (de la dom’ Profesor până la... Johnny Walker cel lichid şi adevărat), s-a bătut în cadru dezorganizat cu cine s-a nimerit (de la nevastă-sa - Carre Otis - până la golanii de prin cârciumi), a pierdut cam tot ce avea de pierdut la poker sau prin tribunale şi, printre picături, a apărut în filme, chiar dacă anunţase că se lasă de meserie. În general, producţii mediocre şi submediocre pe care doar fanii înverşunaţi ar fi în stare să le vadă integral (cu două excepţii, spre finalul perioadei negre, Buffalo’ 66 şi The Rainmaker - în nici unul nu a avut însă, the leading part - şi una care nu a mai fost să fie - The Thin Red Line, war epic-ul lui Terrence Malick; secvenţele cu el au picat la montaj şi ajuns pe youtube).
O mână de ajutor a venit - surpriză! - de la
Wong Kar-Wai, care i-a oferit, în 2001, câteva zeci de secunde într-un episod (
The Follow) din seria de opt "scurte"
The Hire - BMW Films, era să scriu
The Wire, poate voi scrie şi despre acesta, cândva, regizate de somităţi (
John Frankenheimer,
Ang Lee,
Inarritu, John Woo, Tony Scott) şi ambientate cu branduri (Clive Owen în rol titular, Gary Oldman, Don Cheadle, F. Murray Abraham, James Brown, Forest Whitaker etc.). A altă mână de ajutor i-a fost oferită cam tot pe-atunci de Sean Penn, în The Pledge. Au urmat apariţii din ce în ce mai consistente (Spun, Man on Fire, Sin City, Domino) şi, în cele din urmă, The Wrestler, partitură propusă mai întâi lui Cage (slavă Domnului că a zis nu!), apoi lui Stallone (şi mai multă slavă!!), chiar şi Bruce Willis era luat în calcul (variantă cât de cât ok). Nu mai are importanţă acum. Rourke a prins peştele cel mare.
