Pentru cei care nu știu ce zi e azi

courtesy of Photobucket

Spuneți un film care vă face să simțiți o jenă...

... fiindcă nu l-ați văzut, desigur!

Încep eu: Touch of Evil (1958). Cu și de Orson Welles.

Atunci și acum (I): Clint Eastwood

"Play Misty for me"

"Grrrrr... I hate those punks"

Născută astăzi: Juliette Binoche

În Décalage horaire (2002), Juliette Binoche joacă rolul unei cosmeticiene deținătoare de Nobel pentru machiaj care, așa cum remarcă hâtru Jean Reno, partenerul ei de jet lag și romanț cinematografic, „ar avea nevoie de Ajax ca să-și înlăture machiajul".

"Nemachiată, mă simt goală", se justifică ea și replica asta din film se leagă peste timp la marele fix cu fotografiile din French Playboy pentru care avea să pozeze cinci ani mai târziu. De ce o actriță, altfel splendidă la orice oră, folosește în prima parte a carierei dubluri în scenele de sex și apoi se dezgolește fără complexe trecută fiind de 40, rămâne un mister. Ori poate că nu e nici un mister, ci o asumare serenă a feminității dincolo de metamorfozele efemerului ambalaj trupesc.

Bine zicea Gorzo prin 2002: „Uneori, tot ce vrem de la cinema şi de la viaţă e un prim-plan - cât mai lung - cu Juliette Binoche. (...) Bănuiesc că am venit pe lume ca să învăţ, din operele complete ale lui Audrey Hepburn, că Dumnezeu chiar i-a creat pe unii dintre noi după chipul şi asemănarea Lui. Sunt zece ani de când Hepburn s-a întors în cer (între timp s-au făcut 16, s.m.), dar Binoche îi ţine locul pe ecrane." 

Juliette Binoche împlinește azi 45 de ani (dacă imdb o spune, eu de ce m-aș formaliza?). Joyeux anniversaire!

(un fel de) Câștigător la (un fel de) concurs

După exact 30 de minute de prelungiri (varianta mai scurtă și bilingvă: AET), I blew the whistle și am pus capăt concursului lansat intempestiv vineri seara! Nu a nimerit nimeni varianta izbăvitoare, dar a fost o "întrecere" pe cinste, cel puțin în ultima parte a ei. Ca să nu vă mai țin pe jar - orele-s înaintate (cui?, ar zice fratele meu imaginar, Giorgio) - iată despre ce e(ra) vorba.
Secvența de mai sus e dezlipită din The Long Goodbye, o inclasabilă și inomabilă adaptare marca Robert Altman după romanul lui Raymond Chandler. În rolul celebrului detectiv Philip Marlowe, jucat cândva și de Humphrey Bogart, Altman a riscat cu... Eliott Gould (el e în mașină). Peste numai doi ani (1975), un alt policier chandlerian avea să fie adus pe ecran de, necunoscutul azi ca și atunci, Dirk Richards. El a optat pentru Robert Mitchum, care avea să păstreze personajul și în remake-ul ratat (1978) al deja clasicului The Big Sleep.

Mulțumesc tuturor participanților care și-au dat silința, apreciez lucrul ăsta, la fel cum apreciez și interesul pentru competițiile sui generis organizate aici. Dacă nimeni nu are nimic împotrivă, aș oferi Luizei premiul pus în joc. Din două motive: a făcut cea mai "simpatică analogie" și, așa cum îi stă bine unui debutant pe acest blog, a fost foarte inimoasă :). Cu felicitări și coroniță (virtuală).

P.S.: Dacă Luiza dori-va, poate să-i paseze premiul lui Pantacruel, care, la rândul lui, într-un fel de lanț al Sfântului Anton (!?) îl poate trimite lui Verbiaj. And so on...

Dillinger in High Depp Definition

Mă enervează trailerele. Le evit deliberat. Admit parțial logica existenței lor. Nu le iau niciodată în calcul când vine vorba să văd un film. Dacă-l iei în serios, un trailer (te) păcălește în 9 cazuri din 10. Autorii lui smulg câteva secvențe din context și le ordonează după regulile clasice ale manipulării (grosolane). Sunt cazuri în care după ce vezi filmul și îl raportezi la trailer, acesta din urmă pare mai degrabă o aglutinare de scene tăiate. Mă rog, poate sunt eu de modă veche!

Într-o primă fază am zis că nu voi recurge la astfel de antemergători. Nu m-am răzgândit, d(o)ar m-am gândit ceva mai bine. Asta înseamnă că voi aplica decizia selectiv, adică foarte rar! Fiind vorba de o chestiune înfiorător de subiectivă n-are rost să zăbovesc asupra ei. Motivele încălcării autoporuncii le veți deduce din context. Câteodată!

După trei ani în care a figurat pe generice doar ca producător (Hancock, The Kingdom), Michael Mann revine ca regizor cu o altă peliculă (digitalizată, firește): Public Enemies. Iată un motiv la fel de puternic precum cablurile podului Brooklyn pentru a sări în schemă cu trailerul.

Și cu niște liniuțe:
- machoMann e la al doilea biopic, după Ali; this time is (High Definition) Dillinger, de unde și o întreagă polemică iscată în jurul sculelor și tehnicii de filmare: o cameră HD (Sony CineAlta?!) și filmările handheld într-un film din anii '30 cu gangsteri fac praf atmosfera de epocă - zic unii, ba din contră, replică apărătorii, o astfel de abordare vizuală e o garanție pentru autenticitate și realism.
- în rolul "femeii în roșu", Ana Persida Cumpănaș sau Anna Sage - în existența ei americană - cea care l-a (tră)dat FBI-ului pe John Dillinger, împușcat în timp ce ieșea dintr-o sală de cinema, a fost distribuită o actriță din Serbia, Branka Katici; până la urmă, ce mi-e Belgradul, ce mi-e Comloșul Mic!?

- Billy Crudup (Almost Famous) e J.E. Hoover în plină ascensiune; la bătrânețe l-a jucat Bob Hoskins în Nixon-ul lui Oliver Stone.
- Johnny Depp e la al șaselea plonjon biografic (asta dacă nu punem la socoteală și alter-ego-ul fictiv Hunter S. Thompson din Fear and Loathing in Las Vegas)
- imaginea Dante Spinotti, muzica Elliot Goldenthal, altfel spus coloana vertebrală din Heat
- release date: 1 iulie 2009 (USA); în Rusia va ajunge în 3 iulie, consecința directă fiind că o zi mai târziu va fi disponibil și în România (mai trebuie să spun cum?)

Doodlebug

Pe Christopher Nolan îl cunoaşteţi (sau ar trebui să-l cunoaşteţi)! E un regizor hip cu un portofoliu de invidiat: Memento, Insomnia, The Prestige, Batman Begins şi The Dark Knight. Presupun că aţi văzut măcar unul din filmele astea, altfel nu înţeleg ce căutaţi aici. Ce nu aţi văzut - şi atunci pot înţelege de ce sunteţi aici - e acest filmuleţ, his first short ever, făcut pe 16 milimetri, pe vremea când studia literatura british la Londra (1997). Fiecare regizor trebuie să înceapă cumva, iar Nolan începe cu o poveste kafkiană impecabil articulată în doar trei minute. Plot-ul e simplu: un om încearcă să scape de o gânganie care-i tulbură habitatul. Cred că toţi, măcar o dată. am pornit un adevărat război mondial împotriva unei biete insecte! Dar ştim pe cine vrem să stârpim? Ştim cumva ce ne mână în luptă? Avem vreo secundă impresia că lupta ar putea fi pierdută? Nici vorbă! Cum să te împiedici de un hexapod amărât?!

Una din calităţile incontestabile ale producţiilor lui Nolan este că te obligă să gândeşti. Doodlebug e demonstraţia strălucită a acestei teorii!