cinesseur

13 august 2012

The Marquee (3)

Screenshot from Rain Man (dir. Barry Levinson/1988)

„I think you might have chiggers. They're too small to see, so it's just from the bites. The bites are really big. You know, chiggers... they're like the smallest animals on earth to have such a harmful bite. They hurt a lot and it's like poison ivy. I read a book about them but it was a long time ago and I forget now. But I do remember that they don't bite your skin, they just... Well, they bite your skin, they don't feed off of it. They just bite it, and that's where their nest is that little red dot. And if you smush them, they die. They're all red, but in the middle, it's even redder like flowers, you know, with the thorns. But on the outside they're just pink, like your bumps right there. If we were like big-size chiggers... if I bit you, there'd be a big lump on your head. Really big. Because the bites are bigger than they are. So it would hurt a lot. If we moved to some country like Iceland or Nebraska there it's too cold for them, so we'd be safe. And they'd all either die or run away.” (Devon Alan as Tim Munn in David Gordon Green's intense combination of the family drama and Southern Gothic thriller, Undertow/2004)

12 august 2012

A Farewell to London (1)

Screenshots from V for Vendetta (dir. James McTeigue/2005)

„Why should I stay? Both parties rage;
My vixen mistress squalls;
The wits in envious feuds engage;
And Homer (damn him!) calls.” (Alexander Pope - A Farewell To London/1715)

Screenshot from Cidade de Deus (dir. Fernando Meirelles/2002)

Screenshot from Rio (dir. Carlos Saldanha/2011)

11 august 2012

A Farewell to London (2)

Ediţie specială dedicată ultimelor trei zile ale Olimpiadei.

Discursul memorabil pe care personajul lui Marlon Brando (Terry) i-l livrează fratelui său Charlie (Rod Steiger) în taxiul din On the Waterfront (dir. Elia Kazan/1954) e motivul pentru care am secvenţa de mai sus, însă eu vreau să vă îndrept atenţia spre un alt moment, delicat şi evanescent, care precede binecunoscuta tiradă. Nu e aici, o să v-o povestesc eu, însă e şi pe youtube dacă doriţi să mă verificaţi.

Excedat de reproşurile şi lamentările mezinului, Charlie scoate pistolul şi i-l îndeasă precipitat în coaste. Lui Terry ameninţarea îi pare fără noimă şi tam-nesamul ei îl ia prin surprindere. Nu se panichează aşa cum ne-am aştepta, poate. Se mărgineşte la a din cap asemeni unui om ce refuză absurdul insolit al situaţiei. Pe chip i se citeşte un fel de îngăduinţă dezolată, închide şi deschide ochii ca şi cum ar încerca să-l cruţe pe celălalt de ruşinea în care a plonjat şi repetă cu blândeţe: „Charlie... nu... Charlie”. Ştie că e o armă, vede asta cât se poate de limpede, dar i se pare aberant s-o ia în serios. Vorbele i se opresc în gât în timp ce privirea şi gesturile suplinesc blocajul verbal: Nu era nevoie de asta, nu era nevoie de aşa ceva, Charlie. Fratele său bate în retragere, stânjenit şi el de grozăvia gestului, secundele trec încet, una după alta, şir de furnici amorţite, iar în liniştea care se aşterne îl auzim pe Brando cum lasă să-i scape din coşul pieptului un fel de şuier plăpând ca aerul ce iese dintr-o minge atinsă de un ac, ca ultima suflare a unei păsări care-ţi moare în mână: „Wow”. Atât!

E, după mine, unul din marile momente de cinema pur şi de virtuozitate actoricească mai ales că - potrivit lui Brando - e o improvizaţie. Şi mai e, la un alt nivel, o epifanie care ilustrează perfect definiţia dată de Joyce în Stephen Hero: „o manifestare spirituală bruscă, fie în trivialitatea vorbirii sau a unui gest, fie într-o fază memorabilă a minţii înseşi”.

Ce urmează după acest „wow” eliberator nu e mai puţin important: „I coulda had class. I coulda been a contender. I coulda been somebody, instead of a bum, which is what I am, let's face it...”. Faimoasa arie a învinsului, a celui ce ar fi putut fi, ar fi putut să…

I Don't Like Reghe

Nu ştiu pe ce ritmuri se mai face acum warm-up în Ghencea (într-o vreme era o prosteală de Scooter pe care până şi ignarul proprietar al clubului o detesta, chiar dacă pentru elevaţii din tribune avea un incontestatibil rol mobilizator), dar melodia asta e o sugestie mai mult decât potrivită pentru galeria stelistă şi pentru antrenorul ei (actual). Pentru cinefilii care nu suportă Steaua („count me too, count me too!”) rămâne celălalt versant: piesa de mai jos face parte din coloana sonoră Snatch, unde se integrează la fix.