Zizek on The Dark Knight Rises

The first clue to the ideological underpinnings of this ending is provided by Gordon, who, at Wayne’s (would-be) burial, reads the last lines from Dickens’s Tale of Two Cities: „It is a far, far better thing that I do, than I have ever done; it is a far, far better rest that I go to than I have ever known.” Some reviewers of the film took this quote as an indication that it “rises to the noblest level of Western art. The film appeals to the center of America’s tradition – the ideal of noble sacrifice for the common people. Batman must humble himself to be exalted, and lay down his life to find a new one. /…/ An ultimate Christ-figure, Batman sacrifices himself to save others.” 

And, effectively, from this perspective, there is only one step back from Dickens to Christ at Calvary: “For whosoever will save his life shall lose it: and whosoever will lose his life for my sake shall find it. For what is a man profited, if he shall gain the whole world, and lose his own soul?” (Matthew 16:25 26) Batman’s sacrifice as the repetition of Christ’s death? Is this idea not compromised by the film’s last scene (Wayne with Selena in a Florence café)? Is the religious counterpart of this ending not rather the well-known blasphemous idea that Christ really survived his crucifixion and lived a long peaceful life (in India or even Tibet, according to some sources)? (click here to continue reading)

Ora exactă (XXVII)

Screenshot from What Time Is It There (dir. Tsai Ming Liang/2001)

- courtesy of Richie -

Director cameos in their own films (XII)

Stanley Kubrick - domnul cu barbă din planul secund învăluit în acea sferă de lumină palidă - în Eyes Wide Shut (1999)

Charlize x 3

La un singur capitol excelează The Astronaut's Wife (dir. Rand Ravich/1999): atenţia deosebită acordată cadrelor în care apare Charlize Theron. Nu pot spune acuma cu precizie de sută la sută, dar cred că nici măcar unul nu e fuşerit. Ba dimpotrivă, sunt câteva tratate cu infinită delicateţe şi grijă faţă de tot ce mişcă/tresare prin ele şi mai ales faţă de Charlize. Serafica-i prezenţă trage în sus tot filmul, altfel un remake cam grosolan (şi nedeclarat) al unui SF britanic din anii 50, The Quatermass Experiment (1953). Dacă o eliminăm pe ea din schemă, rămânem cu lucruri pe care alţii le-au făcut de o mie de ori (cel puţin) mai bine: Roman Polanski, Ridley Scott, Don Siegel etc.

Tinereţe, haine grele!

Sunt de acord (şi) cu viziunea acestui tânăr domn regizor (Radu Potcoavă) despre cinemaul românesc din clipa de faţă: „Cred că din cinematografia românească lipsesc filmele de public făcute bine. Francezii sunt foarte tari pe zona asta, nemţii la fel, olandezii, ruşii nu mai vorbim… e cazul să ne străduim şi noi ceva mai mult să readucem oamenii în sălile de cinema. Şi eu m-am săturat de «dramele de bucătărie» complicate, de filme care încep după o oră şi după încă jumătate de oră intră brusc genericul, aceiaşi actori, aceleaşi subiecte… e prea mult.” Cu un amendament, însă: nu e deloc prea mult, nu s-a atins nicidecum vreun plafon al saturaţiei în materie de filme de artă. Problema e că din partea cealaltă nu vine mai nimic notabil. Din două motive: neştiinţa de a face filme comerciale decente (din toate punctele de vedere) şi lipsa curajului (sau a banilor) de a porni hotărât pe această cale (excepţiile ar fi Tudor Giurgiu şi, parţial, Dan Chişu, care volens nolens au luat curba asta cu toate roţile). E un tip de blocaj pe care Radu Potcoavă lasă impresia ca ştie şi poate să-l depăşească, lucru pe care eu i-l doresc din toată inima. După cum tot din toată inima îi doresc să fie mai atent la exprimare pentru că mă supără foarte rău derapaje de genul „a fost epic”.

„Epic” spun cei care folosesc „super” ca superlativ maxim, cei care merg la concertul Doamnei Gaga cu convingerea nedislocabilă că madama e „superfemeie” şi „supercântăreaţă” (au!) şi cei care, în general, văd linia orizontului lexical cam până unde pot întinde mâna. De la restul mă aştept la altceva, iar de la el, în special, aştept să facă acele filme de public la care visează şi pe cât posibil.să nu se exprime ca unele din personajele sale. Lejer, de vară, adică! Deşi aş putea spune şi agramat.

Un an

Aţi remarcat? Atunci când nu vrem să ne asumăm o butadă, un truism, o banalitate etc. spunem se zice că... Se zice că şi urmează orice-ul ăla, oricare ar fi, pe care-l avem de spus. Iniţial cu formula asta doream să încep. M-am răzgândit. Şi încep aşa: suntem, între altele, suma deciziilor pe care le luăm (postulat demonstrat cu măiestrie în Vanilla Sky). Iar eu, anul trecut, fix în ziua asta şi fix la ora asta, am luat o decizie. La momentul respectiv, imperios necesară. Ar fi trebuit luată chiar mai repede. Am tot amânat, deşi era singura cale, singurul drum. Al pietrelor, vorba lui Blaga.

E bine că am pierdut acel pariu şi e bine că s-a întâmplat aşa. De fapt, dacă nu aş fi refuzat cu cerbicie nişte evidenţe, deznodământul era vizibil de la (bun?) început pentru că - şi iar citez din clasici, de data asta în viaţă - you don't need eyes to see, you need vision.

Screenshot from Fallen Angels (dir. Wong Kar Wai/1995)

„All good people read good books” (11)

William Somerset (Morgan Freeman), un detectiv aflat în pragul pensionării (e ultima săptămână ca poliţist), primeşte his last assignment: să rezolve în cele 7 zile un caz de care fuge toată lumea. Ceea ce ar fi putut fi o misiune de rutină se transformă pe nesimţite într-o teribilă şi - pe alocuri - oribilă cursă de urmărire a unui criminal atipic şi viclean. O cursă contracronocrometru şi mai mereu în contratimp, ucigaşul fiind de fiecare dată cu un pas înainte. Ca şi când asta nu ar fi de ajuns, se trezeşte pe cap un coleg mai tinerel - David Mills -, fără experienţă, cam incult, dar tupeist cât încape (nu intru în alte amănunte, Se7en e de văzut mandatory).

Meandrele anchetei îi poartă, separat sau împreună, prin cele mai neobişnuite locuri (neobişnuite pentru un thriller clădit pe reţetă clasică, numai că Se7en nu e în categoria asta). Somerset, de pildă, ajunge într-o noapte la biblioteca metropolitană. Vizită de documentare în ideea de a prinde într-o schemă cognitiv-polițienească referințele livreşti (Milton, Chaucer sau „fuckin' Dante... poetry-writing faggot”, după cum se exprimă impetuosul Mills) spre care îl împing semnele lăsate de killer-ul invizibil. Se vede că a mai fost acolo, locul îi e familiar. Paznicii îl ştiu, el le ştie obiceiurile, aşa că ironiile între amici se poartă (de pildă, pe tema obiceiului lor de a folosi alte cărţi pentru a-şi petrece timpul).

E punctul în care începe această secvenţă pe care încerc s-o redau sintetic în cele ce urmează, ajutându-mă de câteva „capturi” şi muzica originală.

William Somerset [At the library]: Gentlemen, gentlemen. I'll never understand. All these books. A world of knowledge at your fingertips. And what do you do? You play poker all night.

Guard officer: How's that for culture? (and next he plays Suite No. 3 in D Major, BWV 1068 Air)

Screenshots from Se7en (dir. David Fincher/1995)