The Newsroom Countdown ## 1 [What the hell happened to her hair?]

Primul şoc al celui de-al doilea sezon: look-ul de tip Girl with the Dragon Tattoo al fragilei Maggie (acum şi mai fragilizată)!

***

Marcia Gay Harden (Rebecca Halliday) în primul episod (First Thing We Do, Let's Kill All the Lawyers / dir. Alan Poul) din noul sezon The Newsroom

Rebecca Halliday e avocat şi conduce o serie de audieri pe marginea unei campanii de presă derulate de ACN care a adus atingere securităţii naţionale (nume de cod: Genoa). The details are sparse, dar vom afla detalii, în lungi flash back-uri, pe măsură ce episoadele curg. Titlul uverturii e un citat din Henric al VI-lea (partea a doua) de Shakespeare (who else?), sub tutela căruia va sta întregul sezon, aşa cum primul a avut puternice şi manifeste rădăcini în Don Quijote-ul lui Cervantes. „I'm on a mission to civilize. I walk a lonely road”, remember?

În România, primul episod va fi difuzat în această seară, de la ora 20.00. Pe HBO, fireşte!

Bergman on demons and nothingness

One (demon) could be called the „demon of nothingness.” This is quite simply... When my creativity or my imagination... abandons me. It means that things go totally silent, get totally empty. And there's nothing (ingenting) there. But that has never happened to me... Which is something for which i'm profoundly grateful. - Ingmar Bergman (imagini şi vorbe din acest documentar ce m-a lăsat perplex)

„I want to ride my bicycle...” (10) [Mont Ventoux]

Provence. Mont Ventoux. Bestia din Provence. Uriaşul din Provence. Muntele Pleşuv. 1912 metri. Cea mai lungă etapă din actuala ediţie a Turului Franţei (242,5 km) şi, totodată, cea mai lungă căţărare. Din nou aici, în cinstea Zilei Naţionale, poate, după patru ani. Finiş în ascensiune. Pe Lună. Fiindcă aşa arată vârful acestui munte. Brutal şi frumos.

Vă propun un documentar realizat de Fons Feyaerts despre legendele din jurul acestui pisc cu alură selenară, incluzând printre ele şi câţiva dintre eroii care au triumfat aici (mai mult sau mai puţin ajutaţi de substanţe interzise): Gaul, Poulidor, Merckx, Thevenet, Bernard, Garate, Virenque şi Pantani. Aceştia doi au fost deposedaţi de victorii tocmai din motivele amintite mai sus.

Cvasimilitudini (LXV) [Corbi împăiaţi şi alte păsări]

I Am Crow by Kirby Slatter (via kirbysattler.sattlerartprint.com)

Promotional still from The Lone Ranger (dir. Gore Verbinski/2013)

„It just so happened Sattler had painted a bird flying directly behind the warrior’s head. It looked to me like it was sitting on top. I thought: Tonto’s got a bird on his head. It’s his spirit guide in a way. It’s dead to others, but it’s not dead to him. It’s very much alive.” (Johnny Depp/Tonto dezvăluind/admiţând evidenta sursă de inspiraţie pentru outfit-ul personajului său din The Lone Ranger, via insidemovies.ew.com)

„The portraits I paint are composites created from a variety of visual references coupled with my imagination. While being broadly based in a historical context, my paintings are not intended to be viewed as historically accurate. I used the combination of face paint and headdress as an artistic expression to symbolize the subject’s essence and his affinity to the Crow.” (Kirby Sattler despre geneza picturilor sale, via insidemovies.ew.com)

***

Pandantul din subconştient

Screenshots from Psycho (dir. Sir Alfred Hitchcock/1960)

Director cameos in films of others (VII)

Gus Van Sant in The Canyons (dir. Paul Schrader/2013)

E cel mai recent film al omului fără de care Taxi Driver n-ar fi fost ceea ce este, Paul Schrader. Unii dintre voi ştiu: tipul nu-i tocmai cu toate acasă. Într-o vreme, vremea în care a scris scenariul pentru Taxi Driver, era şi fără casă, şi fără masă, părăsit de nevastă, dormea prin hoteluri sordide sau în maşină şi îşi redusese contactele umane spre zero. Practic, a fost el însuşi prototipul lui Travis Bickle, personajul pe care l-a integrat într-o naraţiune pe care a scris-o în doar 10 zile, cu pistolul pe masă. E doar o schiţă de portret mai mult decât sumară a unui cineast care n-a mai reuşit niciodată să atingă acel pisc, deşi a fost pe-aproape (Ragging Bull, The Last Temptation of Christ).

The Canyons apare după 5 ani de pauză, e filmat pe 1:33, alb-negru şi color, are la bază un scenariu semnat de Bret Easton Ellis, iar distribuţia e cel puţin eclectică: Lindsay Lohan, Gus van Sant aici, de faţă, şi James Deen, un star porno reciclat pe modelul Sashei Grey din The Girlfriend Experience (de Soderbergh), Victor of Aquitaine, muzician. Şi-a găsit cu greu un distribuitor, deşi se vorbea la un moment dat că va ajunge şi la Cannes. Nu s-a întâmplat, aşa că premiera va fi la toamnă. Pun aici şi trailerul ca să va faceţi o idee, două... Dacă nu era, n-aveam nici materia primă pentru acest post.

Cât despre Van Sant, a cărui apariţie nu-i tocmai un cameo în sensul clasic şi strict al termenului, el s-a mai autodistribuit fulgurant şi prin filmele sale. Un exemplu găsiţi aici.

„I want to ride my bicycle...” (9) [À la merveille]

Screenshots from To the Wonder (dir. Terrence Malick/2012)

Turul Franţei a survolat ieri, Mont-Saint-Michel, insula normandă pe care tronează un giuvaer al arhitecturii eclesiastice medievale, devenit reper al catolicismului. A fost o etapă de contratimp individual. 

Tot într-un contratimp individual e şi cvartetul de personaje din filmul lui Malick, dar mai ales Marina (Olga Kurylenko) şi Neil (Ben Affleck), un cuplu franco-american într-o continuă metamorfoză, atras sau împins aici de polul magnetic al propriilor vulnerabilităţi. Un cuplu aflat într-o căutare de sine fără hartă şi fără o logică anume, ghidat eventual de o logică interioară întortocheată, o căutare vecină în destule momente cu girovagia monahilor de-altădată. E traiectoria pe care filmul se străduieşte să o urmărească îndeaproape, urmărindu-i ramificaţiile şi sinuozităţile într-un ritm ce poate lesne stârni confuzie în mintea unui spectator leneş sau mai puţin familiarizat cu naraţiunea eliptică, non-lineară.

Opţiunea asta, destul de riscantă, de altfel, a alimentat obiecţiile puriştilor din diverse confrerii scolastice. Încercarea recluzivului cineast american de a captura oscilaţiile dezordonate ale unui perpetuum mobile spiritual a avut parte de destule critici dure. Cel mai dezlânat/inconsistent/slab/găunos film al lui Malick, s-a spus. Sau: o construcţie artificial-pretenţioasă pe resturile The Tree of Life. Şi alte tâmpenii asemenea. E uşor de dat cu pietre. Oricine e în stare... 

Simplu spus, To the Wonder este o incursiune meditativă în abisurile inner self-ului, una în care devoţiunea romantică şi creştină se întrepătrund într-un discurs impresionist şi entuziast, interesat în principal să surprindă anxietăţile mocnite şi vremelnicia stărilor extatice pe chipurile şi în gesturile personajelor sau în priveliştile din natură. E stilul pe care Malick l-a mai folosit, dar niciodată cu aceleaşi motivaţii şi rezonanţe, şi care aici, îmi permit să mă hazardez s-o afirm, deschide noi direcţii de evoluţie şi interpretare artistice. Dublată de magnitudine acustică (Arvo Pärt, Wagner, Berlioz, Ceaikovski), viziunea lui Malick tinde spre ceea aş numi epifanie emoţională. Sunt convins că scurgerea timpului va face dreptate acestui film care sintetizează cum nu se poate mai bine „arta poetică” a autorului său: caligrafie vizuală şi senzorialitate cinetică.

Litera şi filmul (Cinesseur Essential)

(kudos Panta C)