Day 1 (#asitwouldcome, Diane)
0 empatie.
0 compasiune.
0 reculegere.
Doar o alergătură cvasidecerebrată după un unghi cât mai bun pentru un selfie cu infamul slogan Arbeit Macht Frei deasupra capului sau după o fotografie artistică, vezi Doamne, numai bună de arătat iubitei/iubitului. Acolo, pe loc. Pe locul în care cu numai câteva zeci de ani în urmă mureau oameni. Exterminați de alți oameni, completamente dezumanizați, incapabili să-și înțeleagă ulterior culpa.
Nu am văzut un singur chip marcat de emoția pe care m-așteptam să o inspire aceste spații ale tragediei umane absolute - lagărele naziste de concentrare. Nu am văzut pe nimeni meditând, fie și pentru o clipă, la ce s-a petrecut acolo. La cum a fost posibilă într-o societate modernă o astfel de grozăvie. Iar dacă nu simți sau experimentezi trăirile acestea in situ, nu prea
văd cum le-ai putea avea după, din moment ce nimic nu s-a prins de tine, turist grăbit și zâmbitor...
Cel mult am putut întrezări pe unele fețe o umbră de stupefacție. Cam ca atunci când îți face cineva o surpriză neplăcută. Atât!
La întrebarea-titlu de carte pusă de Agamben, Ce rămâne din Auschwitz, răspunsul e simplu. O formă cinică de entertainment. Un efect pervers al deschiderii către un public care confundă acel loc cu un concert pop. Sau cu mersul la piață.
În fond cam aici s-a ajuns: Auschwitzul și în general fostele camp-uri sunt consumate pe repede înainte ca mai orice produs al zilelor noastre. Istoria ca fast food, „faliment al eticii secolului XX în fața Auschwitzului” (ca să-l citez pe Agamben).
Documentarul lui Loznitsa, intitulat Austerlitz după romanul omonim al lui W.G. Sebald, generează o perplexitate fără seamăn. Cineastul ucrainean pune camera în câteva puncte (unele cheie, altele nu) din mai multe foste lagăre de concentrare (a filmat în 8 dintre acestea, păstrând aici doar imaginile de la Dachau și Sachsenhausen) și lasă jalnicul spectacol produs de hoardele de turiști să se desfășoare. În demersul său pare a urma principiul enunțat de un supraviețuitor al Auschwitzului, Primo Levi:
„În realitate, mă interesează demnitatea și lipsa demnității omului.”
Prin lentilele sale nonintruzive el observă noul val de dezumanizare, decupând din când în când, din marea de nepăsare și apatie, doar explicațiile ghizilor. Care pentru a avea o asistență cât de cât atentă, trebuie să o asigure că va avea timp pentru pauze de haleală. Nu-i ușor să calci peste cadavre cu burta goală, nu? Fratele-porc, vorba lui Noica, își cere drepturile. În fond și naziștii care deserveau uzinele morții se distrau. Sau n-ați văzut imaginile astea încă?
Austerlitz a fost filmul care mi-a închis bucla deschisă de dimineață cu Le silence de la mer. Debutul lui Melville în lungmetraj (pe care țineam să-l văd pe ecran mare) e tot despre nazism. În antiteză cu Rezistența franceză metonimizată sub forma refuzului de a comunica, de a legitima discursul inamicului, chiar și atunci când acesta este atipic. În esență tot despre moarte e vorba și aici.
„Moartea-n rană-și așezase ouăle la cinci spre seară.“ (Garcia Lorca)
Între ele, o reconfirmare după La fille du 14 juillet, mai exact La loi de la jungle (dir. Antonin Peretjatko), și o dezamăgire: Summer 1993 (dir. Carla Simón).
Primul e o comedie delirantă în care principala grijă a autorului nu e să provoace râsul, ci mai degrabă să-l înghețe prin racorduri bruște și bifurcări multiple. Folosind Guyana ca pretext, filmul vorbește despre Franța și prin ricoșeu despre Europa și ale ei reflexe vetuste.
Practic, Peretjatko livrează o comedie respectând regula de bază a genului: (di)simularea. În spatele său se ascunde de fapt altceva. Un alt discurs. Știți voi, ca în comedia clasică hollywoodiană (de ex. One, Two, Three de Billy Wilder e propagandă pură dacă treci de desuurile în care e drapată). Ca să nu mai vorbesc de Jacques Tati care convoca diverse subtilități de limbaj pentru a denunța apucăturile societății în care trăia. Altfel spus, râsul (când nu e idiotizant) devine mijloc de a provoca/stimula reflecția.
Or aici exact asta avem. Peretjatko pleacă de la un caz real și plusează. În mandatul lui Jacques Chirac francezii au construit un pod între Brazilia și Guyana în urma unui troc care a trimis organizarea World Cup din 1998 în Franța. Sau cel puțin asta e legenda. Cert e că odată construit, podul n-a servit la nimic din motive birocratice: Guyana e teritoriu francez și nu permite accesul automobilelor înmatriculate în Brazilia pentru că nu au asigurare, aceasta nefiind obligatorie. Există și reversul: asiguratorii francezi nici nu vor să audă de polițe de asigurare pentru autoturismele care se deplasează în Brazilia. Mai vreți? Mai este. În partea braziliană podul dă fix într-o pădure, fără acces la vreo șosea.
Ei bine, absurdul unei realități cât se poate de manifeste e dus mai departe. Peretjatko imaginează un proiect și mai sărit de pe fix: o pistă de ski în junglă. Guyaneige. Executat de stagiari mai mult sau mai puțin pregătiți (asta fiind altă tară a administrației franceze). În interiorul acestui dispozitiv parodiază tot ce prinde (de la seria Rambo la romcom-urile exotizate artificial). Nimic nu scapă, nici măcar celebrele disclaimere care anunță că nici un animal nu a avut de suferit în timpul filmărilor. Ei bine, insectele nu sunt animale...
Estiu 1993/Summer 1993 e un fragment autobiografic intens stilizat și e salvat doar de candoarea fetițelor din rolurile principale, impecabil alese. Emoționant pe alocuri, incongruent și inconsistent în ansamblu. Premiu la Berlin pentru debut. Nu am înțeles exact motivul.
