Cvasimilitudini III.25 [Earth Face] (Day 3)

Roman Tolici: Fața pământului (ulei pe pânză/2006)

Screenshot from Beginning (dir.: Dea Kulumbegashvili/2020)

[Courtesy of MC: ochiul său avizat a făcut posibil acest episod.]

"Four is what...?" (96) [Old Joy/2006] || (Day 2)

Cel mai puțin șlefuit film făcut de Kelly Reichardt. Nondramatic (doi tipi insipizi, cândva prieteni foarte apropiați, decid să plece în camping în sălbăticie, un weekend; iau și-un câine după ei). Alură de documentar tras cu o cameră neinvazivă. Muscă pe perete. Înăuntrul habitaclului. Ce intră în raza ei de acoperire e bun intrat. Ce rămâne pe dinafară sau se întrevede parțial, idem. Poate fiindcă Peter Sillen, directorul de imagine, și-a făcut mâna în principal ca documentarist.

Propriu-zis, nimic nu se întâmplă în Old Joy. Zero tensiune dramatică. Liniștea, înțeleasă ca absența zgomotului, este cel mai pregnant element. Pus în valoare în diferite feluri. Spațiul sonor dintre conversații este mai important decât conversațiile în sine. Also, spațiul dintre două reprize de radio. „E tot mai complicat să găsești adevărata liniște”, spune un personaj. 

Totuși, mai fiecare scenă este înțesată cu semnificații în tonalități subtile. Sentimentul unei difuze și ireversibile pierderi străbate filmul, curent subteran perfect integrat în elementul său. Ar putea fi pierderea vechiului mod de conexiune umană, pierderea implicării reale, nesimulate, nemediate transgresiv de diverse interfețe. De asemenea, ar putea fi vorba de îmbătrânire pur și simplu, de schimbarea priorităților sau de imposibilitatea de le fixa. Ciocnirea sau întâlnirea cu lucrurile, things in life, lasă urme. 

Elegiac, intimist și neafectat, Old Joy în direcția asta bate, iar rezoluția pe care o propune nu invită la entuziasm tălâmb. Dimpotrivă. Sorrow is nothing but worn out joy. Sfârșitul dulce-amar al unei prietenii cu dată de expirare amânată magic.

Felix Pommes strips / About Endlessness (Day 1)

Nu este o glumă de 1 aprilie #acilișa! 

Este un exercițiu la care mă voi înhăma și deda vreme de o lună, luna asta, aprilie, carevasăzică, zi de zi, pentru a redeprinde gustul scrisului pe blog (în 2021, right!). Asta o dată.

Ar mai fi apoi o tentativă de a mă disciplina și, nu în ultimul rând, o formă de a onora interesul arătat pentru acest spațiu. Bizar destul, am găsit în Stats vreo 2k de accesări în luna martie, în condițiile în care a fost liniște surdă, nici măcar o logare nu am executat, necum să mai produc ceva.

Și-atunci de ce să nu vă ofer motive pentru a reveni? Sau dimpotrivă, pentru a pleca definitiv, căci sportivii care se reapucă de (so called) performanță, rareori izbutesc să o mai obțină. Presupunând că s-a întâmplat vreodată. 

Ok, am spart gheața, vă las cu un screenshot sugestiv. Să-mi ziceți ce vă inspiră, da? Room to breathe, food for thought(s).

O lună, bre, nu mă luați chiar așa de în serios 👀

Trece repede.

Cvasimilitudini III.24 [Butterflies all over, except in the stomach]

Dacă a doua imagine este ușor de recunoscut, sursa fiind un film de Malick, a doua poate da bătăi de cap curioșilor, de-aia îi și scutesc de căutări laborioase: provine dintr-un meci de tenis din optimile #AUSOpen 2021 (Naomi Osaka - Ons Jabeur) pe durata căruia terenul a fost invadat de lepidoptere de tot soiul. Ba chiar și de gândaci zburători, însă ăia nu-s atât de telegenici! 

Autorul fotografiei este Paul Crock. 

Later edit: Naomi Osaka a câștigat turneul cu pricina. Credeți în semne? Haida de!

Cvasimilitudini III.23 [The Taste of Snow - follow up]

Screenshot from I'm Thinking of Ending Things (dir.: Charlie Kaufman/2020)

Dacă nu zăriți aici clasica imagine-pereche, așa cum se întâmplă de obicei, e doar fiindcă acest cadru se cuplează cu cele din seria deschisă în urmă cu niște ani ↠ aici. 

Cvasimilitudini III.22 [Mirror, mirror on the wall...]

Screenshot from Puzzle of a Downfall Child (dir.: Jerry Schatzberg/1970)

Screenshot from Twin Peaks - Season 2, Ep. 22 - (Created/directed by David Lynch/1990 - 1991)

„The convention of the mirror, used throughout the series as the hackneyed trope signalling the reversal of inside and outside, appearance and reality, is given another turn: subjects are chillingly presented as no more than reflections of the mirror. As a reversal it is predictable enough in a series that continually played with generic and cultural codes. But as a double reversal, from inner depth to external surface and then from superficial image to superficial image, it is more disturbing, an index of evil: «the principle of evil is synonymous with the principle of reversal» (Baudrillard). 

The reversal doubles the identification of Cooper as romance hero, the only figure holding the playful fragments of the series together, and as metaphor of romance identification, staging the duplicitous play of coded images. While the former would have offered a way to close the series as a story of good’s triumph over evil, the latter offers no exit from a play of narrative surfaces that flicker with the ambivalence of evil”. (Fred Botting & Scott Wilson - Bataille/2001)

Why Maradona matters

„(...) Maradona played a different sport, a form of art. Watching Maradona one experienced something akin to what Immanuel Kant defined as the sublime. The experience of the sublime destabilizes our subjectivity, and for a moment, we are undone; we lose ourselves. 

+ 

The other meaningful thing about Maradona, particularly for people like me who are very, very secular and non-religious, is that when he was on the pitch, he created something that was similar to a secular divine experience, an experience of what Hegel calls the Absolute. For people like me, this only happens through art, but then again soccer is a performing art, at least when Maradona was on the pitch.” 

Cum David Foster Wallace nu poate adăuga nimic despre fenomenul social Maradona (sugerez a se citi, în schimb, ce a scris despre Federer), voi rămâne definitiv la acest text, de fapt, un interviu, în care sunt trasate meridianele și paralele unei hermeneutici maradoniene complete.

Dincolo de unele comparații (pe care, de acord, le putem privi ca exaltate) rămâne încadrarea lui Maradona într-o ramă ce i se potrivește țais. Autorul e Mariano Siskind, profesor de umanioare la Harvard, argentinian de origine, dar asta nu-i invalidează expunerea, dimpotrivă, o legitimează, e acea privire din interior ce pune subiectul în lumină, cu și pe toate fețele, fără a-l oculta. 

Discuția e publicată în gazeta online a universității, conține și o serie de „tălpi” la adresa ipocriziei societății & elitelor americane (le consider binevenite în context) și o puteți citi integral aici.

***

O carte scrisă de Siskind poate fi cercetată aici.