„Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“.
Un astfel de portret e acesta:
Domenico Ghirlandaio - Francesco Sassetti and His Son Teodoro (1488)
Sau acesta, de același Ghirlandaio.
Și-acum le cuplăm cu un pic de Almodóvar recent. Și chiar cu unul ceva mai vechiuț (al doilea screenshot). Este că aduce? Sau că e pe-aproape?
Francis Bacon (pictorul, nu filosoful): Portrait of Man with Glasses III / 1963
Screenshot fromInland Empire (dir.: David Lynch/2006)
Fascinația lui Lynch pentru opera unui troubled soul ca Bacon este vizibilă de la primul la ultimul film. Eu am ales un exemplu aleatoriu, mai am vreo câteva în tolbă. Adevărul este că Bacon a fost unul din artiștii marcanți ai epocii în care Lynch și-a format nucleul creativ. În plus, înclinația lui spre pictură nu a fost o simplă toană. Că a exploatat-o într-o manieră atipică s-a dovedit o alegere din care infinit mai multă lume a avut de câștigat.
Screenshots from L'amour braque/Limpet Love (dir.Andrzej Zulawski/1985)
Inspirat vag din Idiotul lui Dostoievskişi gândit ca un omagiu dedicat „titanului” rus despre care Nabokov ave niște opinii critice nu tocmai ortodoxe, filmul lui Zulawski este plasat într-o Franţă modernă, departe - mentalitar & istoric - de Rusia secolului XIX. În centrul narațiunii este Léon (Francis Huster), un ins proaspăt ieşit dintr-un spital de boli mintale (între altele, spune, mai bine zis pretinde, că ar fi descendentul unui prinţ maghiar).
În peregrinările sale se înhăitează cu un pungaş sufletist (Tchéky Karyo). Ăsta are în palmares jefuirea unei bănci și în plan o răzbunare cum nu s-a mai văzut asupra celor (fraţii Venin) care i-au abuzat iubita (Mary/Sophie Marceau). Léon nu prea pricepe motivațiile camaradului său, însă îl urmează peste tot ca un câine credincios, sfârşind prin a se îndrăgosti fix de iubita acestuia. Rezultă un triunghi amoros cu unghiuri mai mult decât ascuţite şi cu final (neaşteptat de) tragic.
Adaptarea existențialist-postmodernă executată de Zulawski are un acut stil vizual ce cheamă la apel lumea hiperrealistă și haotică din benzile desenate. Înțesat de cadre care persistă în memorie, ecranul debordează, de la început până la sfârșit, de accese de energie și erupții de violență emoțională, toate coregrafiate într-un balet pervers, sângeros.
L'Amour Braque este un perfect match de manual: scenaristul Étienne Roda-Gil (ajutat pe alocuri și de regizor) a găsit liniile de dialog potrivite pentru exploziile verbale ale personajelor, iar Zulawski, imaginile-companion, cuplaj ce trezește în spectator o stranie rezonanță cu evanescența unui vis și familiaritatea unei amintiri.
Într-un film candid de Wes,
cu mustaţă de tăciune şi veşminte de SS, strigă şi vorbeşte-n dodii
ca un pui de alien,
domnul Brody.
Adrien.
Pare-mi-se ar vrea să fie one helluva badass!
„We are involved here in a far reaching conspiracy to undermine our most basic beliefs and sacred institutions. Whose behind this conspiracy? Once again ask yourself who has the most to gain. People in high places, their names would astound you! People in low places, concealing their activities beneath a cloak of poverty! People of all walks of life, left wing and right wing. Black and white. Students and scholars.
A conspiracy of such ominous proportion that we will never, never know the whole story and we'll never be able to reveal all the facts! We are readying mass arrests. I am going to see that you people get every possible break. If there is any information you would like to contribute at this time, it will be held in the strictest confidence!”
Ok, nu vă gândiți la Covid și alte alea. Little Murders vine dintr-o epocă în care altele erau țintele. JFK, de exemplu. De altfel, propria piesă de teatru din care Jules Feiffer* a croit scenariul exact asta specula: teroarea, deruta & paranoia instaurate/întreținute după asasinarea lui Kennedy. S-a ajuns la film și pentru că reprezentațiile piesei (1967) au durat doar o săptămână, reacțiile adverse extrem de dure obligând la retragerea ei de pe afiș.
La patru ani distanță, Alan Arkin** (Lt. Practice, în clipul de mai sus, interpretul monologului decupat de mine) a riscat cu lungmetrajul omonim și nu chiar degeaba. Cu Elliott Gouldstar vehicle, filmul a mers incomparabil mai bine decât producția teatrală, ba mai mult, odată cu trecerea timpului și-a câștigat un statut aparte. Din motive multiple, toate întemeiate, dar mai ales datorită filonului existențialist niciodată fanabil.
* Feiffer e responsabil și pentru Carnal Knowledge despre care voi scrie câte ceva în curând.
** Potrivit unor surse credibile, Godard a fost unul din regizorii curtați pentru a prelua acest proiect. Răspunsul lui (conform acelorași surse) nu poate fi reprodus. Așa s-a consemnat debutul lui Arkin în regie.
Atunci i-am zis „Femeia nisipurilor” (referința fiind limpede, I suppose), acum cred că mai potrivit ar fi fost versul acela de Alexandru Andrieș.
Nu mai contează, cadrul de față vine dintr-un film de Dino Risi, Primo Amore.
Cu Ugo & Ornella.
Nu e musai unul dintre cele mai relevante din filmele sale, însă e perfectamente delectabil. Amuzant e că francezii l-au distribuit cu titlul Le Dernier Amour. O chestiune de perspectivă, ambele variante aveau acoperire.
