Cvasimilitudini (LII): Double H (sau unde se întâlnesc discipolul şi maestrul)

Pe terenul suspansului paroxistic şi-al naturalismului visceral, insuportabil.

Hitchcock. „Always make the audience suffer as much as possible.”

Screenshot from Psycho (dir. Alfred Hitchcock/1960)

Haneke: „The ideal film scene should force the spectator to look away.”

Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

Trei mituri americane fondatoare, o singură personificare:

Daniel Day-Lewis. Un actor european. Britanic. Irlandez. Şi o troică regizorală transetnică de pus în ramă: Mann - Scorsese - Spielberg. Fără pretenţia de a reinventa roata şi în acelaşi timp fără a simplifica excesiv lucrurile se poate spune, totuşi, că asta e, în esenţă, America!

The Last of the Mohicans (1992)

Gangs of New York (2002)

Lincoln (2012)

După cum se poate vedea, câte un rol de genul ăsta la zece ani. Pentru Lincon a fost răsplătit cu un Oscar, al treilea din carieră, performanţă deocamdată singulară la secţiunea rol principal masculin. La feminin, ştacheta e şi mai sus, Katharine Hepburn fiind deţinătoarea a patru statuete (1934, 1968, 1969, 1982)!

[Update] Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Chiar dacă îmi era destul de limpede că „Argo să te spargo”, un film bănăluţ despre o situaţie excepţională (sechestrarea unor diplomaţi americani în timpul revoluţiei din Iran, din 1980, şi extragerea lor de-acolo, via mână lungă a CIA, deghizaţi în cineaşti), va primi Oscarul pentru Best Motion Picture of the Year, tot pot spune că evenimentul mi-a stricat planurile de „primă pagină”. Mai precis, sperând eu magic la o răsucire de situaţie, pregătisem o fotografie şi un titlu pentru cazul în care Lincoln ar fi ieşit marele câştigător la proaspăt repauzata ediţie a Oscarurilor. N-a fost să fie, dar fotografia tot o public! Pour la beauté du geste...

credit foto: http://images.google.com/hosted/life

În materie de prono-stick-uri, am înregistrat un scor mai bun ca în alţi ani (7-5), dar se impun două precizări: 1. am dat chix în special la secţiunile tehnice şi 2. găsesc abominabilă desemnarea lui Ang Lee ca Best Director pentru Life of Pi. Dacă vreţi neapărat să-mi verificaţi isprava, postul anterior vă aşteaptă (am marcat rateurile ca atare) deşi cred că mult mai interesantă e lista completă a câştigătorilor (după chipul, mintea şi asemănarea votanţilor). The whole shebang, cum ar veni.

Şi în timp ce eu prestam live sleeping, cel mai sever, dogmatic şi astuţios eagle eye cherry al blogului (în sensul că vânează la sânge fieştece virguliţă sau accent scăpate aiurea sau scăpate de tot, cerându-mi apoi note explicative), l-am numit aici pe V (V for Vendetta), cel mai amic cinefil dintre prieteni şi cel mai prieten dintre amicii cinefili, se ocupa cu live messaging-ul (pe mess). Din motivul obiectiv expus mai sus, n-am putut să-i ţin hangul, însă postez monologul lui ca atare fiindcă e mai bun decât şase gale Oscar făcute grămadă.

„Ca-vit Lecter

Ang Lee pentru un fan Wong Kar Wai ca tine must be such a pain in the ass

oricum, la Oscăruiala din noaptea asta eu am avut alte dileme

cum ar fi: de ce a venit schioapa pe scena si reeking of sexual discharge Kristen Stewart

sau care ar fi fost sansele sa se dea doua Oscaruri pentru cacat de sound editing catre 3 persoane blonde cu parul lung, dintre care 2 erau barbati

parca erau clone tustrei... brrr!

dar faptul ca Jennifer Lawrence a matrasit-o pe a ta Chastain

e un fel de victorie a filmelor pe care eu le vad
asupra filmelor despre care tu scrii [Spot on, boy!]

daca tii minte, era singurul meu pariu despre Oscaruri, lasat tie pe mess 

o actrita care reuseste sa se bucure intr-o emisiune TV
ca l-au prins si ucis pe Obama
in locul lui Osama :)))
merita sa o faca praf pe cea care l-a urmarit pe cel din urma

sincer, ca persoana e... non grata, dar in Silver piece of shit m-a convins
poate pana la vara vezi si tu filmul ala... [L-am văzut, chico, l-am văzut, dar nu scriu despre tot ce văd din varii motive] 
hai ca acuma anunta cel mai bun film: ARGO fuck each other, alegerea mea fuse si ghiceala ta! 

merita sa-i vezi pe scena oscarizati simultan pe cei doi barbosi sexosi, Affleck si Clooney,

P.S.: nu pot sa nu ma amuz de Life of Piss vazuta acuma prin perspectiva ta... :D 

Caveat emptor!”

Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Din capul (spart) al locului: predicţiile pe care le voi face sunt pe marfa clientului. Dacă ar fi fost după mine (sau după alte reguli), altele ar fi fost nominalizările, deci altele şi pronosticurile. Recte, câştigătorii!

Ceremonia decernării desuetelor statuete va începe la 3.00 AM (ora României) şi va fi transmisă live de HBO. Pentru cei care n-au posibilitatea asta, există internetul şi toate năzdrăvăniile aferente.

N.B.: Nu am făcut predicţii la toate categoriile! Mi-am exersat talentul doar pe cele mai importante sau care mi s-au părut mai ofertante...

Best Picture

Cine va câştiga: Argo

Cine aş vrea eu să câştige: Beasts of the Southern Wild (sau Amour)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Zero Dark Thirty

Cine a fost lăsat pe dinafară (Rainy Dog): The Master & Moonrise Kingdom

Cine a câştigat în 1980 (anul în care se întâmplă povestea din Argo): Ordinary People

Directing

Cine va câştiga: Steven Spielberg (Lincoln) Ang Lee (Life of Pi)

Cine aş vrea eu să câştige: Michael Haneke (Amour)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Ang Lee (Life of Pi)

Rainy Dogs: Paul Thomas Anderson (The Master) & Wes Anderson (Moonrise Kingdom)
Când ar fi trebuit să câştige Spielberg, dar a fost trimis la plimbare: 2006 (pentru Munich/2005) 

Make-up and Hairstyling

Cine va câştiga: trupa care a lucrat la The Hobbit: An Unexpected Journey Les Misérables
Cine aş vrea eu să câştige: nu prea mă interesează
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: -
Cine a câştigat în 1969 un Oscar onorific „for his outstanding make-up achievement in the movie”: John Chambers (Planet of the Apes/1968). E unul şi acelaşi cu omul care va avea un rol esenţial în povestea (reală) din Argo, unde personajul său va fi interpretat de... John Goodman!

Actor (in a Leading Role)

Cine va câştiga: Daniel Day-Lewis (Lincoln)

Cine aş vrea eu să câştige: Joaquin Phoenix (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Hugh Jackman (Les Misérables)

Rainy Dogs: John Hawkes (The Sessions) & Denis Lavant (Holy Motors)

Cine a câştigat în 1990: Daniel Day-Lewis (pentru My Left Foot/1989)

Actress (in a Leading Role)

Cine va câştiga: Jessica Chastain (Zero Dark Thirty) Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook)

Cine aş vrea eu să câştige: Emmanuelle Riva (Amour) sau Quvenzhané Wallis (Beasts of the Southern Wild)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Naomi Watts (The Impossible)

Rainy Dog: Rachel Weisz (The Deep Blue Sea)

Cine a câştigat în 2003 (anul în care s-a născut Quvenzhané Wallis, cea mai tânără nominalizată so far): Renée Zellweger (pentru Cold Mountain/2002)

Actor (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Christoph Waltz (Django Unchained)

Cine aş vrea eu să câştige: Ch. Waltz sau Philip Seymour Hoffman (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Robert De Niro (Silver Linings Playbook)

Rainy Dogs: Garrett Hedlund (On the Road), John Goodman (aveau de unde alege: Flight sau Argo) şi Javier Bardem (Skyfall)

Cine a câştigat în 1975: Robert De Niro (pentru The Godfather: Part II/1974)

Actress (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Anne Hathaway (Les Misérables)

Cine aş vrea eu să câştige: Amy Adams (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: nu e cazul

Rainy Dog: Doona Bae (Cloud Atlas)

Cine a câştigat în 1936 (primul an în care s-a acordat acest premiu): Gale Sondergaard (pentru Anthony Adverse)

Cinematography

Cine va câştiga: Janusz Kaminski (Lincoln) Claudio Miranda (Life of Pi)

Cine aş vrea eu să câştige: Roger Deakins (Skyfall)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Seamus McGarvey (Anna Karenina)

Rainy Dog: Mihai Mălaimare Jr. (The Master)

Cine a câştigat în 1949 (anul naşterii lui Roger Deakins, directorul de imagine cu cele mai multe nominalizări - 10 - şi nici o statuetă primită): Winton C. Hoch (She Wore a Yellow Ribbon)

Undisputed winners: Quentin Tarantino la categoria Writing - Original Screenplay, Skyfall din acelaşi film, interpretat de Adele (cu accentul ei vulgar, detectabil mai ales când vorbeşte) la categoria Music - Original Song, Paco Delgado (Les Misérables)* la categoria Costume Design şi Amour la Foreign Language Film.

Best case scenario: Oscar pentru No (dir. Pablo Larrain) la Foreign Language Film şi automat culoar pentru Amour la Best Picture plus Haneke la Directing (regie)!

Most outrageous snub: (după The Master) The Imposter la categoria Documentary Feature.

* Jacqueline Durran (Anna Karenina)

Zero Dark Thirty: Maximum Light Propaganda

Caveat lector: Zero Dark Thirty este un film ce tratează propagandistic anihilarea lui bin Laden, unul din duşmanii de serviciu ai SUA (iar SUA au nevoie în permanenţă de astfel de inamici din motive de legitimare). Că producţia e deghizată parţial în documentar cvasijurnalistic n-ar trebui să mire: formula asta de instrumentare a unui subiect a devenit leitmotiv pentru Kathryn Bigelow, Hurt Locker fiind incipitul. Acolo avem povestea unui soldat american anonim care face din război, mă rog, din jobul său în război (dezamorsarea bombelor), însăşi raţiunea sa de a fi.  

Zero Dark Thirty, în schimb, ţinteşte mai sus şi spune/scrie cronica mai mult lăbărţată decât romanţată a capturării lui bin Laden. Similitudinile merg mai departe: şi aici perspectiva e unilaterală. Tot ce vedem, vedem prin ochii unui ofiţer CIA - o femeie - care-şi dedică în întregime timpul şi resursele îndeplinirii misiunii ostăşeşti, una pe care, aşa cum deseori suntem lăsaţi să înţelegem, doar ea se mai încăpăţânează s-o continue. Într-un sens superior, ambele naraţiuni vorbesc despre obsesie ca factor motivaţional, dar dispozitivul de prindere tot maniheist rămâne: obsedaţii binelui împotiva celor obsedaţi de a face rău!   

Tema îi este foarte dragă şi lui Eastwood şi e vizibilă mai ales în filmele sale din perioada de glorie. În paranteză fie spus, nu mi-explic cum a reuşit să rateze acest subiect: i se potrivea la fix. Maya (Jessica Chastain), eroina de care suntem oarecum obligaţi să ne ataşăm, e plămădită din acelaşi aluat (sau pe acelaşi tipar): pistolarul singuratic cu trecut tulbure și viitor vag, incert. E „bărbatul fără nume”, tipologie aplicabilă rolurilor făcute de Clint Eastwood în western-urile anilor 70, doar că întruchipat de o femeie la vreo 30-35 de ani, care-şi adună potera, porneşte în sălbăticie şi ucide băieţii răi. Foarte important: se întâmplă uneori să mai şi plângă. Puţin! E om, nu stâncă incasabilă ca reperul Eastwood. Apoi iese din scenă, dispare, în aceeaşi ceaţă din care s-a întrupat, iar în urma C-130-ului cu care pleacă te-aştepţi, parcă, să auzi pe cineva strigând: „Shane! Come back!”  

În realitate, capturarea unui terorist de calibrul (în opinia mea, supradimensionat) lui Osama bL înseamnă ceva mai mult decât lupta înverşunată a unui cowboy căpos! Teoria spune că o vânătoare de 10 ani, cât a durat cea despre care ni se povesteşte în film, implică sute de oameni în teren şi un nucleu decizional mai consisten. Şi că efortul de a găsi un astfel de ipochimen cameleonic este mai degrabă rezultatul muncii de echipă, decât al intuițiilor individuale scăpărătoare. Asta dacă e să ne raportăm la realitatea pe care filmul insinuează că ar reproduce-o!

S-a făcut multă vâlvă în jurul acestui Zero Dark Thirty pe mai multe paliere. S-a spus că scenariul lui Mark Boal foloseşte informaţii vitale din dosarele CIA. Mare brânză! Practic, tot ce este digitalizat este virtual public. E doar o chestiune de timp şi de agendă (politică). S-a mai spus că face apologia torturii şi că scenele respective sunt insuportabile. Oh really? Sunt sute de alte producţii care abuzează de tortură ca derivat al violenţei şi nimeni nu s-a repezit asupra lor să le înfiereze. Şi oricum nu despre includerea acestor secvenţe ar trebui să se vorbească şi nu asta ar fi trebuit condamnat, asta e doar ipocrizie! Discuţia ar fi mult mai amplă şi ar merita purtată din perspectivă juridică: cum a ajuns tortura - pentru jandarmul democraţiei universale - o formă instituţionalizată de a obţine informaţii într-o anchetă?

Din punctul meu de vedere însă, o astfel de abordare e pierdere de vreme şi ar însemna înzestrarea filmului cu valenţe pe care nu le are (şi nici nu s-a dorit a le avea). Nu chestionarea cu privire la fundamentele dreptului, moralei şi politicii Statului american modern e miza! Bigelow nu are astfel de ambiţii, nu e interesată, de pildă, de realismul legal sau de tratarea jurisprudenţei ca ştiinţă exactă, precum teoreticienii din Critical Legal Studies.

În Three Kings (1999), David O. Russell devoalează o parte din mecanismele prin care un alt fost duşman de serviciu, Saddam Hussein, zdrobeşte revolta populaţiei kurde din Irak, revoltă încurajată şi susţinută de americani. Nu până la capăt, însă! La un moment dat kurzii au fost abandonaţi, iar Saddam a rezolvat problema aşa cum a ştiut el mai bine. În acest context e plasată acţiunea şi în acest context îl vedem pe Mark Wahlberg înghiţind petrol cu forţa. O metaforă validă cu trimitere la dependenţa americanilor de petrolul din surse externe şi, desigur, o formă de tortură. Prin comparaţie, Three Kings e mult mai complex şi problematizează la un nivel inaccesibil pentru Zero Dark Thirty. De exemplu, odată ce se plictiseşte de „adăpat” prizonieri arabi, torţionarul ce ne este arătat mereu prin opozabilitate cu Maya se reîntoarce pur şi simplu la munca de birou în Washington. Nu vom mai auzi ceva despre el. Cum nu vom auzi nimic nici despre reacţia Pakistanului faţă de atacul CIA asupra unui obiectiv aflat pe teritoriul său.

Ergo: Indiferent de intenţiile iniţiale, Zero Dark Thirty se concentrează asupra unui singur lucru: impunerea în mentalul colectiv a unei versiuni convenabile despre un eveniment cu puternică încărcătură simbolică, istoricizarea acelui eveniment prin mijloace propagandistice! Nu mai contează că în subsidiar suntem lăsaţi să înţelegem că tortura e un instrument al răzbunării justificate, un instrument „bun” sau, cu vorbele lui Walter Benjamin din a sa Critică a violenţei, un produs natural: „În concepţia dreptului natural (care a servit ca fundament ideologic Terorii în Revoluţia Franceză), violenţa este un produs natural, asemeni materiei prime, a cărui utilizare nu pune nici un fel de problemă, decât în cazul în care violenţa este folosită abuziv în scopuri injuste.” Însă cum spuneam, e prea mult să cerem aici rafinament şi subtilitate în mânuirea unor concepte de filosofie a dreptului. În filmul ex-doamnei Cameron, tortura e strict mijloc diegetic (cam ca la Tarantino): hrană pentru creierul nostru reptilian.

Vă propun un (contra)exerciţiu de imaginaţie: peste câteva sute de ani, într-un posibil viitor distopic în care ordinea social-politică pe planetă ar putea fi alta, de pildă islamică, Bigelow va fi considerată versiunea americană a lui Leni Riefenstahl, slujitoare când pe şest, când la vedere, a unui regim opresiv care a comis crime împotriva umanităţii.

Flight: drama unui erou alcoolic

De mâine, în cinematografe. Oscar timing, cică!

Flight e filmul care i-a adus lui Denzel Washington a cincea nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal (mai are două şi la supporting). Jumătate live action (conţine, de altfel, una dintre cele mai bune şi inventive şi credibile scene de profil din ultimii doi-trei ani), jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending în care Robert Zemeckis, renumit îndeobşte pentru Forrest Gump, excelează.  Pentru cei interesaţi, review-ul in extenso e aici.

P.S.: Din cele 7 nominalizări la Oscar (5+2), Denzel s-a ales cu două statuete (una la fiecare categorie).

The Marquee (6)

Screenshot from The Doors (dir. Oliver Stone/1991)