Cvasimilitudini (LIX) [Femeia nisipurilor]*

Screenshot from Age of Consent (dir. Michael Powell/1969)

Screenshot from The Master (dir. Paul Thomas Anderson/2012)

Sau, cu vorbele lui Andrieş, ca nisipul femeile sunt...

* Post şi titlu inspirat de romanul omonim al japonezului Kobo Abe.

Pariul meu pentru competiţia TIFF: Kapringen/A Hijacking (un film de Tobias Lindholm)

Kapringen aka A Hijacking (dir. Tobias Lindholm) vine la TIFF acoperit de laurii obţinuţi în ţara de origine, Danemarca. Dacă acolo, la premiile Robert 2013 (Oscarurile daneze), a reuşit să ia faţa unui favorit (A Royal Affair), la Cluj se va afla în aceeaşi situaţie, având în Nordvest, întâmplător tot un film danez, un concurent mai bine cotat. Şi mai interesant este faptul că regizorul lui Nordvest, Michael Noer, este cel alături de care Lindholm a făcut R, un exhilarant şi neconvenţional thriller cu puşcăriaşi.

Ora exactă (XXXV)

Screenshot from La migliore offerta/The Best Offer (dir. Giuseppe Tornatore/2013)

„Uşile, uşile...” (20)

«Tarkovsky's films, though dealing so outspokenly with dreams, do not take place entirely within the realm of sleep, but maintain a constant contact with the waking world. Settling on a middle ground between sleeping and waking, they take place in a kind of morning sleep, or at night when we suddenly wake up and realize that the "real world" around is deeply strange.

The possibility of an abrupt awakening that makes us see the real world as a dream is essential for any  aesthetics that tries to overcome the avant-garde. Here Tarkovsky has something in common with Walter Benjamin. Is there an alternative to a modem world, which increasingly sanctions only those theories of understanding that lead to abstract knowledge? Is there not something like an "experience" of the world which, though being an experience, still does not cling to romantic theories of Einfirhlung.

(...) In a way, Benjamin follows the strategy of the Russian Formalists: There is an estranged world that we cannot understand by means of common, Romantic, positivist or other rationalist theories of understanding. It is hopeless to develop more detailed or more scientific methods because the world is incomprehensible not because it is too complicated. The "loss of the world" is due rather to a routinization of our understanding of the world, to an understanding that follows too fixed and prescribed lines.

(...) For Benjamin as much as for the Formalists, Einfuhlung means perceiving images of a world that is strange; and these images should come to us by surprise. Einfuhlung does not mean to re-experience anything that we might come across within the strange world of estrangement just "out of curiosity." Knowledge about the world is rather a matter of a sudden "awakening" to the real world. However, while for the Formalists the "strange" images are a matter of technical arrangement, for Benjamin the "images" through which the world comes to us, should settle somewhere between reality and dream. It is clear that Tarkovsky's developments of the Formalist heritage come particularly close to Benjamin's ideas about the strange.

Tarkovsky develops a version of anti-realism that conceives of dream as an intermediary between abstractness and concreteness. Instead of being simply "everyday life made strange," the dream communicates reality as something "unreal" which affects us nevertheless at least as harshly as could reality itself. This "logic of dream" is no anti-logic that an author brought forward by "making strange" what he still recognizes clearly as "logical thinking," that is, as a thinking firmly embedded into the framework of an authorial discourse. "Logic of the dream" means that every scene produces its own temporal laws, its own time or, as he calls it, its own "time truth".

(...) Both Tarkovsky and Benjamin negate (conventional, routinized, non-artistic) everyday world without demanding a flight into an illusionary, aestheticised, "stylized" world of dream. They suggest that we "awaken" not in order to enter non-reality but in order to find reality more "real" than before. The waking world confronted in a shock-like manner with the world of the dream becomes a world free of illusions. The structure of the "awakened world" is "aesthetic" not in the sense of a stylized and softened version of a harder and more matter-of-fact reality. The aesthetic world of the dream is as simple and banal as the "medical facts" that Tarkovsky wanted to see, for example, in the "breath of the plague" in Bunuel's Nazarin where "the plague" seems to have arisen out of "nowhere" like a dreamlike imagery.» (excerpted from Films and Dreams: Tarkovsky, Bergman, Sokurov, Kubrick, and Wong Kar-wai by Thorsten Botz-Bornstein)

RE: Cannes 66: A Kind Reminder

Azi, mâine se decernează premiile pe Croazetă şi nu se face să ne ia prin surprindere. Pentru a nu avea vorbe la proces şi discuţii futile după, vă reamintesc pronosticurile făcute înainte de începerea festivalului (vizează o parte din palmaresul actualei ediţii). Le menţin şi acum chiar dacă, între timp, sita a cernut, iar various pundits au întocmit cu acribie fişe clinice din care răzbat alte potenţiale rezultate. Să le fie de bine!

Între timp, a fost anunţat palmaresul Semaine de la Critique! Grand Prix Nespresso a fost acordat filmului italian Salvo, realizat de cuplul regizoral Fabio Grassadonia & Antonio Piazza, din portofoliul căruia am avut ocazia să văd, în competiţia BIEFF de anul trecut, tuşantul şi elegiacul scurtmetraj Rita. Al cărui nucleu epic, previzibil sau nu, a fost expandat în acest Salvo, recompensat, iată, de un juriu condus de portughezul Miguel Gomes şi care i-a mai avut în componenţă pe Dennis Lim, Alin Tasciyan, Alex Vicente & Neil Young.

The Great Gatsby: conspect şcolăresc (sau calea scurtă de la jazz la Jay-Z)

- e destulă culoare în film, prin urmare acest post e fără imagini -

Martin Scorsese povestea undeva că, ani de-a rândul după Goodfellas, auzea următorul refren spus de diverşi producători: „Maestre, aţi făcut un film formidabil! Ultima parte e de-a dreptul fenomenală: succesiunea aceea rapidă şi agresivă de cadre te ameţeşte pur şi simplu. E fabulos ce reuşiţi acolo. Nu vă tentează să faceţi un întreg film în maniera asta?” Răbdător, Scorsese le explica tuturor că a ales acea formulă strict pentru a sugera felul în care funcţionează o minte zdrenţuită de cocaină şi adăuga că nu, nu ar face niciodată un film doar de dragul acelei tehnici de montaj, spectaculoasă, e drept, dar ineficientă în absenţa unui sistem narativ coerent. The Great Gatsby e exemplul de film pe care Scorsese a evitat să-l facă. Sau nu l-ar face niciodată. At least not this way!

RETROVIZoARE / suspicious deaths (episod deocamdată pilot)

Episodul de faţă, unul pilot, îl are în centru, dar şi la margini pe Mihai Eminescu. Ştiţi voi, poetul acela care nu-şi săruta în talpă iubita (precum Nichita), ci în diverse alte locuri (dacă ar fi să ne raportăm la unele din scrierile sale). Mă rog, despre Eminescu s-au spus şi se spun tot soiul de năzbâtii, mai ales prin referate şi prin câteva cărţi de pseudo-critică literară, toate făcându-i imense deservicii. Dar ce s-ar mai putea face? Marele rău e deja făcut: îmbălsămat în clişee, Eminescu trăieşte un coşmar. Paradoxal, însă, în ochii României profunde răul acesta trece drept un mare bine.

Una peste alta, aveţi mai jos un exerciţiu filmic neobişnuit, unul care mixează şi mizează pe insolitul împachetării şi prezentării detaliilor. Un prim episod, mai precis, al cărui rost e să stârnească reacţii, oricare ar fi ele. De-asta îl şi public: din raţiuni de poziţionare a autorului în raport cu propria obsesie. Pentru a merge mai departe trebuie, mai întâi, să ştie unde se află. După aceea, totul poate fi mai simplu: fie lasă totul baltă, fie reformatează/rafinează (a n-a oară) conceptul. În mod cu totul excepţional las deschise comentariile. Speak up, folks! Opinions are expected! Mulţumesc!

Ideea de la care s-a pornit e următoarea:
„Labiş sub roţile unui tramvai; Eminescu, lovit cu o cărămidă în ospiciu; Preda, înecat în propria vomă; Tănase, sub greutatea pendulei sovietice; Iorga, executat la marginea pădurii; Miron Costin, decapitat; Luchian Mihalea, ucis în bătaie; Nemescu, pulverizat într-un taxi; Mircea Vulcănescu, într-o carceră îngheţată; Odobescu, injectîndu-şi o supradoză de morfină; Caragiu, sub dărîmături; Brâncuşi (nebăutor), în comă alcoolică; Sebastian, lovit de un camion şi aşa mai departe. 

Cum au sfîrşit - cinefil(m)ic vorbind - aceştia, dar mai ales ceilalţi, cu cine erau contemporani, ce muzici / spectacole / filme adorau, pe cine bîrfeau, cum se îmbrăcau, felul în care îşi fumau ţigările, micile şi neînsemnatele detalii ale ultimelor lor ceasuri. Cîte puţin din toate acestea, superficial şi aproape kitschos, într-un (posibil) serial pantacruelic.”