Hana-bi: un Kitano liric

Un val de nenorociri se abate asupra lui Yoshitaka Nishi (Takeshi Kitano). Într-o săptămână numai, îi moare fata - înecată -, află că nevasta-să suferă de o boală incurabilă, iar colegul său e împuşcat de un idiot în timp ce el îşi vizita soţia la spital. În urma acestui incident, det. Horibe (Ren Osugi) rămâne paralizat pe viaţă (diapareză la nivelul membrelor inferioare). Simţindu-se direct responsabil pentru seria de evenimente nefericite încearcă să repare ce mai e de reparat. Cum din meseria de "om al legii" nu se pot asigura, nici în Japonia, se pare, nevoile post-traumatice ale unor suferinzi, demisionează din Poliţie şi împrumută bani, mulţi bani, de la yakuza. Fostului coechipier îi cumpără şevalete şi vopseluri şi-l încurajează să picteze, soţiei îi oferă un tur al ţării. Pentru a restitui banii jefuieşte o bancă. Exit synopsis.

Dialogul e pe sponci în filmele lui Kitano (poate fiindcă face două-trei pe an?!). Cu siguranţă unul din cele mai încărcate de sens şi emoţie din filmografia cineastului, Hana-Bi e la loc de cinste în acest registru al ascezei verbale. Există gaguri, ruperi de ritm, pumni în figură, dar funcţia lor e pur derivativă: ajută la managerierea "uscată" a activităţii glandelor lacrimale. Din pudoare sau din instinct, Kitano nu ne varsă găleata cu sentimentalisme în cap graţie unui stil narativ bazat pe elipsă, hors-champ şi... tăcere. Zvârcolirile interioare ale protagoniştilor nu se citesc pe chipuri. Feţele par măşti, încremenite într-o dimensiune cumva hieratică. Din când în când, sunt brăzdate de rictusuri, semn de viaţă vegetală, gimnastică facială de întreţinere a aparenţelor, nimic mai mult. Esenţial e ceea ce se întrezăreşte din spatele puţinelor replici şi a imaginilor care, de multe ori, funcţionează ca o perdea de fum.

Hana-Bi a primit Leul de aur la Veneţia, în 1997. Discutabil, ca de obicei. Unii i-au reproşat schematismul, alţii calofilia, ambele ostentative. Nu era mai simplu să-şi expună picturile într-o galerie, decât în propriul film?, au întrebat câţiva. Eu zic că nu. Folosirea lor e o dovadă că Takeshi Kitano e sau are ambiţia să se prezinte drept un auteur. Din ipostaza asta îşi permite să piardă sau să ignore simţul proporţiilor (deliberat sau nu), îşi permite să fie excentric şi îşi permite să fie prolific, chiar dacă asta înseamnă de multe ori autopastişă. E o consolare şi în asta: cel mai bun imitator al său e el însuşi. 
(screenshots producție proprie, sursă: DVD)