Odysseus (a film by Fritz Lang)

„The gods have not created man. Man has created gods.” (Fritz Lang)

Imagini din Le Mépris (un film de Jean-Luc Godard)

Mo money, mo problems

Un interesant top 10 al celor mai spectaculoase rateuri în materie de încasări din ultimii 10 ani alcătuit de Reuters. Vorbim, desigur și în general, de producții costisitoare și super-costistoare ce au făcut găuri adânci în buzunarele/conturile finanțatorilor. Dintre cele 10 megaflop-uri am văzut doar Grindhouse (nu în forma lui inițială, ci pe bucăți - Death Proof și Planet Terror, așa cum le-a distribuit în afara Americii, producătorul David Weinstein, în încercarea de a-și mai scoate cumva pârleala).

Indie Scorsese

After Hours (r. Martin Scorsese/1985)

Era făcut (scenariul, n.m.) de Joe Minion, care îl scrisese în cadrul cursului predat la Columbia University. Profesorul său era Dusan Makavejev şi îi dăduse notă maximă! Nu era propriu-zis un scenariu, ci mai degrabă un roman. Am început să-l citesc şi mi-au plăcut cu adevărat primele două sau trei pagini. Mi-a plăcut dialogul şi aproape totul până la personajul cu căruciorul de îngheţată. (...) Am rescris împreună cu ei (Amy Robinson şi Griffin Dunne) şi cu Joe Minion, apoi am reinventat sfârşitul după ce turnaserăm filmul (finanţat de Robinson şi Dunne prin intermediul unui împrumut bancar garantat cu o garsonieră).

După o vizionare la care au luat parte Michael Powell şi tatăl meu, amândoi s-au înfuriat foarte tare că în finalul filmului Paul este gonit de către Cheech (Cheech Marin, n.m.) şi Chong (Tommy Chong, n.m.). "E revoltător, nu poţi face aşa ceva, vrem să ştim ce se-ntâmplă cu el." Apoi au zis ceva legat de faptul că Paul cade din camion şi ajunge din nou la serviciu şi au pomenit de Kafka. Eu am zis că nu-l citisem pe Kafka şi nu ştiam nimic despre aşa ceva. Apoi Thelma*, Amy Robinson şi noi toţi am venit cu felurite idei. Îmi aduc aminte că i-am arătat filmul lui Terry Gilliam la Londra, apoi lui Steven Spielberg la Los Angeles şi toată lumea a fost de acord în privinţa unui singur lucru - că Paul trebuie să cadă din camion! Prin urmare, a trebuit să ne întoarcem şi să-l filmăm cum cade din camion, dar existau mai multe idei în legătură cu locul unde ar trebui să cadă. (Martin Scorsese în... Scorsese despre Scorsese/Editura Allfa, 2001)

*Thelma Schoonmaker, adică doamna care a montat toate filmele lui Scorsese de la Raging Bull (1980) încoace.

Product placement în După amiaza unui torționar

Dacia
Borsec
Viceroy

Sony

Câte ceva despre film, fără legătură directă cu topicul pe care îl consider mai interesant decât consideraţiile ce urmează:

Ideologii comunişti şi proletcultiștii iubeau stejarul. În panoplia lor de clişee, acesta simboliza fie falnicul și semețul partid, fie chiar liderul acestuia ("stejar între stejari..."). Avem, deci, de-a face cu o reprezentare a rezistenţei şi biruinţei în fața vicisitudinilor din natură și de orice natură. Pupincuriştii români l-au plantat metonimic şi-apoi fizic în curtea conducătorului preaiubit. EL era stejarul (din Borzești, lui Horea şi, dacă s-ar fi putut, din grădina Edenului) cu brațe vânjoase și, cu o formulă din zilele noastre, rezistent la stres, cel care nu precupeţea nici un efort pentru a-şi (con)duce poporul pe noi culmi de civilizație și progres (pentru unii, mai îndărătnici, a coincis cu ultimul drum).

Și Lucian Pintilie are o relație specială cu stejarul. E un motiv recurent în filmele sale. Asta nu-l face, însă, comunist, ci neinteligibil. Uneori. Dacă în Balanța prezența și sensul sunt justificate, în După amiaza unui torționar mi-e greu să-i tâlcuiesc logic apariția chiar dacă:

- Franț Țandără (Gheorghe Dinică), tânăr vagabond cu simpatii bolșevice, își ucide tatăl (pentru o căciulă) și sora vitregă (nici el nu mai știe de ce) la poalele stejarului

- tot lângă stejar, povestind cinic şi rece grozăviile comise de-a lungul vieţii, se spovedeşte "alături" de fantomele trecutului său zbuciumat venite să-l bântuie ca-n teatrul elisabetan.

Din ce deduc eu, stejarul poate fi, prin urmare, expresia răului absolut - partidul comunist, în slujba căruia Franț a chinuit şi ucis sute/mii de oameni, dar și a martorului neutru & mut, neimplicat, impasibil, insensibil. Încerc să fac abstracţie de faptul că e plasat în inima câmpiei (pentru amatorii de geografie: în judeţul Giurgiu), fără nici o referire la felul în care a ajuns şi crescut acolo, în condiţii, teoretic, improprii. Bine, puteţi spune că mă cramponez de amănunte şi că nu văd dincolo de pădurea deasă a simţului comun, numai că şi aşa privite lucrurile, mie tot artificială mi se pare această acrobaţie semiotică.

Prin analogie aș putea zice că filmul lui Pintilie e (ca) o ghindă. Ghinda e fructul stejarului. În unele regiuni, se dă la porci. Unii cresc porci, spune Franț Țandără, cu auto-trimitere la ocupaţia sa actuală, superioară - ne dăm seama din voce - creșterii suinelor. El e cu albinele. Albinăritul e o ocupație ancestrală, postulează sec şi doct personajul pe care Pintilie îl numeşte simplu Profesor (Radu Beligan), un domn în vârstă vorbind teatral şi tehnic despre fizică şi apicultură (am decis să fac abstracţie și de faptul că, de data asta, ni se dă de înţeles că ei, victimă şi călău, s-au mai întâlnit şi că, acum, primul l-a iertat pe al doilea pentru relele tratamente îndurate). Tezism şi supratezism marca Lucian Pintilie, subliniat şi de cadrul de mai jos (întâmplător, cadrul final al filmului).

I Wish I Knew Natalie Portman

Mititica a refuzat rolul primit de Amy Adams în Doubt! După prestaţia ubersexy din Closer ar fi fost o lovitură de... imagine (a se citi dată propriei imagini) pe cinste.

"Sistemul obiectelor" filmate: unghiuri și ipostaze

 Screenshots from Ploy (dir. Pen-Ek Ratanaruang/2007)

„Objects exist and if one pays more attention to them than to people, it is precisely because they exist more than the people. Dead objects are still alive. Living people are often already dead." (J.-L. Godard)

"Say "auf Wiedersehen" to your Nazi balls!"

Lt. Aldo Raine: Frankly, watchin' Donny beat Nazis to death is the closest we ever get goin' to the movies. (şi atenţie la valsul camerei lui Robert Richardson, A.S.C.)

Cvasimilitudini (III)

Imagine din Restul e tăcere (regia: Nae Caranfil/2007)

Screenshots from Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)

Motivații diferite, procedeu identic: incendierea peliculei (ușor flamabilă din cauza compușilor chimici ce intrau în combinație). În termenii psihanalizei lui Gaston Bachelard, am avea complexul lui Empedocle la Leon Negrescu (incendiatorul clinic) pe de o parte, respectiv complexul lui Novalis la Shoshanna/Emanuelle Mimieux pe de altă parte (cel care pune focul e un romantic, e mânat de un ideal nobil și e dispus la sacrificiu/autodafé). Cu alte cuvinte, acest post e o avanpremieră la ceea ce ar fi trebuit să fie la vremea lui review-ul meu la Inglourious Basterds! Dacă va mai interesa pe cineva, bineînțeles.

Ohohoooo, ce mai comedie ne paşte (de Crăciun)

Am fost invitat (danke!) la vizionarea de presă a filmului Ho, Ho, Ho*, "prima comedie românească de Crăciun", cum o prezintă PR-ul Mediapro Pictures (compania producătoare). Mâine, de la 10.00!

Aşadar, s-a mai prăbuşit un mit în cinematografia românească. La 20 de ani după momentul '89, avem prima comedie (dacă ei zic...) care exploatează un subiect din care ies bani frumoşi cam peste tot. E adevărat că unii scot 10-20 de filme crăciunistice pe an, majoritatea o apă şi-un pământ, dar scuza e că nu poţi pretinde calitate de la toate produsele de divertisment. Şi-apoi, oricât de rupţi în fund am fi de sărbători, important e să le simţim spiritul, să ne lăsăm pătrunşi de magia lor & all that shit, nu să cârcotim că povestea pe care ne-o livrează am mai văzut-o de o mie de ori. I-auziţi aici sinopsis:

Ho Ho Ho spune povestea lui Horatiu, un baietel de 8 ani care inca mai crede in Mos Craciun si care primeste drept cadou de Sarbatori o zi la mall. Ceea ce ar fi trebuit sa fie o zi normala de Craciun se transforma insa intr-o adevarata aventura in momentul in care copilul se pierde de mama sa. El il intalneste pe Ion, un pungas deghizat in Mos Craciun, aflat in mijlocul unei operatiuni ilegale. Spre deosebire de Mosii de la televizor, Ion injura, e grosolan si uraste copiii. Cu toate acestea, baiatul e convins ca el este adevaratul Mos Craciun si se tine scai de el, provocand tot felul de incurcaturi periculoase, dar si amuzante. Pana la final, cinicul Mos Craciun prinde drag de Horatiu, iar baiatul descopera ca miracolele au loc, intr-adevar.

Unde am mai văzut toate astea (cu diferite mici variaţiuni)? Poate în Bad Santa? Măcar acolo era Billy Bob Thornton nu Ştefan Bănică jr. şi filmul era chiar rezonabil. În Scrooged cumva? Acolo era Bill Murray şi făcea o treabă bună (îl ajuta şi faţa, ca de obicei). 'Au oare în The Ref? Nici nu prea mai contează, în definitiv. Ce vreau să spun e că premisa nu-i deloc, dar deloc atractivă, deţinătorul rolului principal mi-e antipatic, în distribuţie mai e şi Alina Chivulescu, iar de la specialiştii Pro, având în vedere antecedentele şi prezentele auspicii, mă aştept doar la produse submediocre (sper că s-a-nţeles că nu mă antepronunţ, ci că inventariez empiric hibele). Fireşte, nu am nici un dubiu: Ho, Ho, Ho va spulbera la încasări toţi porumboii şi mungiii făcuţi grămadă, reţeta e deja verificată. E ok, nu mă deranjează, n-am nimic împotriva comerţului, dar atunci nu vă aşteptaţi să fiu empatic. Deci nu merg mâine!

*Ho, Ho, Ho va avea lansarea naţională în 20 noiembrie (modul în care se pronunţă titlul e opţional, dar se recomandă varianta anglofonă for a better approach)

Farmecul discret al îndoielii

Doubt/(dir. John Patrick Shanley/2008)

Father Flynn (Philip Seymour Hoffman): Now, I can look at your face and know your philosophy. It's kindness. (...) There are people who go after your humanity, Sister, that tell you that the light in your heart is weakness. Don't believe it. It's an old tactic of cruel people to kill kindness in the name of virtue. There's nothing wrong with love.

Amy Adams a fost perfect distribuită în rolul călugăriței naive și bune la suflet, având de departe și cea mai uman-nuanțată interpretare.

Whatever Works: întâmplări descusute

Obicei consacrat al casei, guest review-urile (external pentru cei familiarizați cu imdb-ul) revin pe Cinesseur sub forma unei pastile trimise de Claude, unul din cei mai avizați și asidui comentatori ai acestui blog (unul din cele mai bune, potrivit unui domn plecat în... Patagonia). Le mulțumesc amândurora pentru ajutor, vouă pentru că (mă/ne) citiți și tuturor celor care fac filme, bune sau varză, pentru că-mi asigură materia primă, secundă și, uneori, terțiară. Varianta în engleză a acestui text o găsiți aici.

-----------------------------------------------------------------------------

“If the shoe fits, wear it" 

Larry David (care alături de Jerry Seinfeld a scris și produs... Seinfeld, în caz că ați uitat) a stârnit recent ceva controverse cu un episod din Curb Your Enthusiasm. Prin blogosfera s-a răspândit vestea cum că, în serialul amintit, personajul Larry David (interpretat de... Larry David) ar fi făcut pipi pe o icoană cu Isus Hristos. Dacă zvonul s-ar fi dovedit adevărat, aș fi fost tentat, deși neimplicat în nici un fel de activitate religioasă, să mă revolt, sau măcar să-mi exprim dezaprobarea față de un așa gest.

Am văzut episodul incriminat și nici vorbă de urinat pe obiecte de cult. De fapt, situația e foarte comică și implică doar un strop de urină care aterizează, cu totul întâmplător (:-)), pe fața lui Isus, în locul în care un căutător de minuni s-ar aștepta să fie o lacrimă. Cum s-a ajuns aici? Larry luase un medicament al cărui efect secundar a fost o puternică revigorare a jetului de urină. Doamna în casa căreia se petrece acțiunea descoperă icoana lăcrimândă și, minunăție, renunță la job pentru a face un tur al țării cu obiectul în cauză (Notă: Orice asemănare cu persoane și întâmplări reale nu e deloc întâmplătoare). În final se află adevărul și telespectatorii normali merg râzând la culcare.

Și acum ajungem la oile noastre. Larry David e alegerea lui Woody Allen pentru rolul Boris Yellnikoff în Whatever Works, ultima sa producție la zi. Filmul a fost tratat de critici cu bâta, astfel că pe rottentomatoes.com primește o notă foarte proastă, echivalentul unei roșii stricate.

N-am ascuns niciodată că atunci când vine vorba despre filme, am o slăbiciune pentru Woody Allen, astfel că și în cele mai nereușite [nu dau exemple, pentru că fanii săi știu despre care este vorba, iar cei ce nu-i gustă umorul ar trebui neapărat să (re)vadă Zelig, Annie Hall sau Radio Days] am găsit destule momente amuzante și i-am iertat multe lucruri.

Mă văd obligat sa vă mai spun că Evan Rachel Wood, care o interpretează pe don'șoara Melodie St. Ann Celestine (ce nume delicios!), e o bucurie a ochilor (și urechilor) în acest rol. De altel, de-a lungul anilor W.A. s-a dovedit foarte inspirat în alegerea actorilor (mai puțin în cazurile când ar fi trebuit să-i lase pe alții să-l "joace" pe el), a locațiilor (e cineva care a uitat începutul din Manhattan?) și a coloanei sonore (în Whatever Works aveți un zâmbet garantat de la primul acord muzical, Hello, I Must Be Going, cântat de unul din frații Marx).

Larry David e perfect ca mizantrop ce-și târâie piciorul (semn al unei sinucideri ratate), Evan R. Wood e o gură de aer proaspăt (că tot e filmul împănat cu clișee verbale), Patricia Clarkson sfârșește  maiestuos în pat cu doi bărbați, Ed Begley are o întrebare cu schepsis pentru un homosexual (Is your mother a woman?), Henry Cavill (înamorat de Melodie) are mai mult șarm decât ar trebui să permită legea, schimburile de replici și situații amuzante abundă și, deloc întâmplător, filmul are un final fericit (în noaptea de Anul Nou, nici mai mult, nici mai puțin).

Am folosit (nu din întâmplare!) cuvântul întâmplător de mai multe ori în aceste rânduri pentru că "întâmplarea" și "norocul" joacă un rol important în filozofia de viață a lui Woody Allen. Mingea de tenis poate cădea de o parte sau de alta a fileului, conform demonstrației noir-eclatante din Matchpoint.

La urma urmei, ce va fi va fi...

Suicide the blonde

Dacă aș fi fost în locul lui John Cusack aș fi împins discuția până la ultimele consecințe. Ceva de genul: "Da, mi-a făcut o mare plăcere să joc în The Usual Suspects și, de asemenea, în Pay It Forward și The Life of David Gale!"

Îi îngroapă Beligan pe toţi

Later edit:
Aș fi pus acea memorabilă secvență din Concursul lui Dan Pița, secvența încheiată de Gheorghe Dinică într-un allegro ma non troppo magistral, cu găina sub braț și mâncând coacăze, cred: "Spune-le că am murit". Din păcate, nu am filmul și nici pe net nu am găsit-o.

Saving Private (lives of) Pippa Lee

Robin Wright-Penn, Winona Ryder, Monica Bellucci (as Gigi Lee) şi Julianne Moore (din păcate, aproape invizibilă), toate pe acelaşi generic. Unde? În The Private Lives of Pippa Lee, adaptare de Rebecca Miller pe baza romanului omonim scris de... Rebecca Miller. Plus Alan Arkin şi Keanu Reeves, tatuat/mâzgălit pe piept şi abdomen. E destul de dubios ce se întâmplă cu filmul ăsta, mai exact cu prezenţa lui pe ecrane. În State a fost dus doar pe la festivaluri, de DVD nici vorbă. În schimb, am văzut DVD-ul în magazinele din România încă de prin august. Are tot ce-i trebuie - copyright, traducere, elemente bonus -, aşa că, ţac-pac, l-am cumpărat, deşi preţul e nesimţit de mare pentru un film în jurul căruia nu s-a făcut nici un fel de tam-tam. Altfel spus, cine naiba îl cumpără la banii ăia fără să-l provezi? În fine, nu e chiar problema mea. Ideea e că l-am luat şi că, la ce bunătăţi sunt în el, e în short list-ul pe săptămâna asta.

The Limits of Control: tratat de peratologie*

1. The best films are like dreams you're never really sure you had (Blonde)
2. For me, sometimes, the reflection is far more present that the thing being reflected (The Mexican)

Spun unii că înainte de moarte vezi filmul propriei vieți în flash-uri pe care creierul, cel mai talentat monteur și proiecționist ever, îl oferă din rațiuni pe care evit să le sondez. Nici unul, cel puțin eu nu îmi amintesc vreunul, dintre cei care au supraviețuit unei întâlniri cu moartea nu face vorbire despre cronologia sau haosul în care se succed acele frânturi, acele diagrame fier-carbon ale unui hard pe cale să colapseze. Poate pentru că, paradox teribil, nimeni nu-și mai amintește lucrul ăsta sau poate pentru că e complet irelevant. Rămâne experiența în sine, întreagă și rotundă ca un măr, fructul acela oprit, epitom al cunoașterii, remember?, adică exact ceea ce rămâne pentru mine din acest ultim op jarmuschian. Nu exagerez cu nimic: când va să fie, așa aș vrea să-mi arate compendiul de imagini finale, indiferent dacă mai am sau nu zile după.

The Limits of Control e memorabil în fiecare detaliu, în fiecare gest, umbră sau obiect pe care Christopher Doyle H.K.S.C. ni le arată învăluite în lumina caldă și lăptoasă a după-amiezei, rece și jilavă a dimineții sau vaporoasă a înserării. Am mai zis eu pe undeva că Doyle pictează cu lumina și întunericul de început de lume și rămâne valabil. Nimeni la ora actuală, dar absolut nimeni, nu capturează și resoarbe imaginile atât de sin- și somestetic ca Doyle (pentru cine nu știe, somestezia include patru tipuri de sensibilitate: mecanică, adică atingeri, vibrații etc., chimică, termică și durerea). Segmentul (imagine-montaj-sunet) care împachetează vizual-semiotic traseul pe care Lone Man (Isaach de Bankolé) îl parcurge, cu taxiul, de pe Barajas la Madrid e o splendidă demonstrație de măiestrie. Perfection in motion, cum ar veni!

Habar nu am ce "săruri" sau filtre folosește acest doctor în "biologia luminii", cert e că realizările sale mă obligă să mă gândesc la Nestor Almendros, Sven Nykvist sau Rudolph Maté (cinematographer la câteva filme de Dreyer), dar și la The Lady From Shanghai, pe care Jarmusch îl citează în excepționalul monolog despre cinema, noir cinema, rostit de Tilda Swinton într-un look și outfit de zile mari: platinată, pălărie de cowboy albă, trenci asortat și umbrelă transparentă.



Cu un scenariu de numai 25 de pagini era fatalmente inevitabil ca imaginea să fie punctul forte, elementul de siguranță al unui construct narativ deliberat simplificat. Jarmusch modelează minimalist structuri umane disipative și le pune să se funcționeze în spații impersonale (aeroporturi, gări, hoteluri, mijloace de transport, terenuri virane etc.). Relațiile oamenilor sunt mai degrabă cu obiectele (și acestea recurente).

E un sistem al obiectelor quasi-baudrillard-ian în The Limits of Control. Cutii de chibrituri, ochelari, cești, telefoane mobile, obiecte decorative, obiecte inutile, de obicei deposedate de "căldura" publicitară pe care le-o conferă brandul. Rolul lor este strict funcțional, metonimic, uneori metaforic (de ex., inscripția vizibilă în partea din spate a unui jeep: La vida no vale nada). Jarmusch merge mai departe și dă personajelor înseși nume de obiecte, instrumente muzicale mai ales (Violin & Guitar). Ca să-l citez parțial pe Baudrillard, "cum să nu recunoaştem în toate acestea o schemă de complicitate globală cu lumea (...)?", însă concomitent, de negare a ei sau, mai bine spus, de reificare a indivizilor care o compun.

Era de așteptat: se vorbește puțin (personajul central rostește o propoziție după 15 minute de la genericul de început: o comandă adresată unui chelner: Two espressos in two separate cups). În general, se vorbește doar dacă e absolut necesar, cuvintele își iau zborul ca stolurile de porumbei speriați, conlocutorii își controlează în permanență debitul verbal (frazează clar, afectat, studiat, cumva teatral), respectând parcă un cod secret al tăcerilor adânci și compacte ca o pădure care în loc să reverbereze ecoul, îl anihilează. Până și cei mai limbuți (John Hurt as Guitar) sunt reduși la tăcere de tăcerea celuilalt, mereu același, the lone (hit)man. Repertoriul lexical e recurent. Toți cei cu care se intersectează îi spun cam același lucruri, ba în spaniolă, ba în engleză. Pe măsură ce se afundă într-o Spanie tot mai australă, mai fierbinte și mai pustie doar accentul vorbitorilor se schimbă.

N-am nici o îndoială că The Limits of Control va fi din nou detestat de cei care așteaptă de la Jarmusch logică primară și ritm alert, adică logaritmul zecimal al filmelor de acțiune făcute la dozator. Într-o oarecare măsura e o rupere de nivel, una neașteptată pentru cei care au văzut doar Broken Flowers, povestea sa cea mai mainstream, concesia făcută, într-un stil propriu, publicului de toate felurile. Mi-aduc aminte, apropo de asta, reacția aproape nervoasă a unui coleg (pe vremuri, făceam un fel de cinematecă la serviciu, în zilele în care ne permitea programul) la finalul anodin-hanekian din BF: "Wtf? Ce rahat de film e ăsta? Mai bine mergeam la o bere..."

Mark my words: acum va fi înjurat, peste 20 de va fi un clasic. Ca Point Blank, de pildă. Poate e pură întâmplare, poate nu, dar Pointblank e compania care a produs The Limits of Control.

Dublă cheie de lectură a filmului:

1. The universe has no center and no edges. Reality is arbitrary. (several characters during the movie)
Sau, cu vorbele lui Jarmusch, "I almost feel like we're really on the cusp of an apocalypse of thought because all of these old models that they tell us are reality are all crumbling."

2. TLoC are acel hipnotism, dreamlike quality cum zic ei, de a altera iremediabil granița dintre realitate și imaginație. Să luăm una din secvențele de final, aceea în care de Bankolé spionează cazemata, punctul terminus al misiunii sale, păzită de mascați înarmați. O vedem și noi din mai multe unghiuri. Pare inexpugnabilă. Gândul care ne dă târcoale e cum va pătrunde, fiindcă ne e clar că va pătrunde. În clipa următoare îl vedem înăuntru, gata să-și împlinească planul. Cum a intrat, continuăm noi să ne întrebăm. Același lucru îl macină și pe locatarul care se credea la adăpost. Când acesta întreabă "Și totuși, cum naiba ai ajuns aici?", replica vine firesc: "Mi-am folosit imaginația". Asta vă sugerez să faceți. Altfel, îi veți da dreptate americanului (Bill Murray): Your sick minds had been polluted with crap. Your music, movies, science (...). All that shit has poisoned you and they have nothing to do with the real world.

*(explicație ref. titlu): Jarmusch lasă impresia că vrea să testeze limitele receptării unei povești casse-noisette, criptate, expunând-o într-un registru economicos, limitativ.