Omnibusul omolog al
Paris, Je t'aime a fost scos în lume. Dincolo de numele regizorilor cooptaţi să-şi exhibe dragostea pentru metropolă sau de actorii implicaţi în poveştile imaginate de aceştia, avem un termen concret de comparaţie: filmul în sine (mai întortocheat conceptual). Dacă ne-am mărgini să examinăm doar lista invitaţilor,
New York, I Love You ar pica testul cu brio: între
Ethan & Joel Coen şi
Brett Rattner, să zicem, e o distanţă uriaşă, chiar dacă
Rattner e haios.
E ca şi cum am vorbi în termeni de performanţă sportivă despre
FC Barcelona şi
VfB Wolfsburg. Amândouă joacă fotbal, însă plusul de valoare şi palmares e zdrobitor în favoarea catalanilor. Apoi, pentru puriști, nu ar ieşi tocmai bine nici dintr-o analiză a modului în care reflectă diversitatea etnică/rasială, culturală, sexuală a mixului urban new yorkez (comunităţile LGBT, de pildă, au protestat vehement pe motiv că în meniu au fost incluse numai amoruri hetero). Din punctul meu de vedere, pretenţia ca un film/operă de artă să fie
politically correct mi se pare deplasată (ca să nu spun altfel).
Totuşi,
NY... merită văzut fie şi numai pentru segmentele-bijoux livrate de
Fatih Akin şi
Yvan Attal. Evident, dacă m-aţi întreba pe mine, aş zice să-l luaţi integral în calcul (cu sau fără raportare la
icebreaker-ul parizian). Ar fi un deloc futil exerciţiu cinefil şi v-aţi putea face o idee despre evoluţia acestui produs cinematografic născocit de
Emmanuel Benbihy și
Tristan Carné. Din câte am înţeles, următoarea destinație va fi
Rio.
P.S.1: Eu am mai găsit trei motive valide pentru a rămâne alături de el până la capăt:
Natalie Portman (
my darling pretty) în dublă ipostază (actriţă şi
director wannabe),
Julie Christie (fascinantă) şi
Robin Wright Penn (
so loveable!). Plus câteva melodii ultra-prizabile. O scurtissimă paranteză: din varii pricini, producătorii au renunțat la două părți, una semnată de
Scarlett Johansson (aflată și ea la primul scurtmetraj), cealaltă de
Andrei Zvyagintsev.
P.S.2:
New York, I Love You îi este dedicat lui
Anthony Minghella a cărui moarte a survenit la scurt timp după începutul filmărilor. Segmentul său a fost continuat de
Shekhar Kapur și cred că
Minghella ar fi mândru dacă ar vedea ce-a ieșit.
P.S.3:
New York Stories (1989), rezultat nu tocmai triumfal al triumviratului
Allen-Coppola-Scorsese, ar putea fi, după caz, aperitiv sau desert.
It's up to you!
...ar fi trebuit să arate aşa!
- prelucrarea îmi aparţine - 
1. Puştiulică (Jonathan Lipnicki). E unul din cei mai naturali şi haioşi plozi din romcom-urile anilor 90. Plus că „fură” filmul la fiecare apariţie, surclasându-l mai mereu pe Tom Cruise. S-a cam pierdut pe drum după rolul ăsta, însă aici he rocks!
2. Renée Zellweger. Din motive necunoscute, m-am îndrăgostit de ea atunci. Până la următorul film în care am văzut-o - Bridget Jones's Diary - dar mai ales după, mi-a treecut.
3. Show... me... the... money sequence!
Inițial am crezut că, într-un fel anume, unul care mie-mi scapă, e un film despre cruci, cu tot ce presupune prezența/recurența acestor "obiecte". A fost o pistă falsă de pe care am decolat rapid.
„Films have to be finished. Even if you do it blindly." (Mateo Blanco)
Pe filiera Baaria am ajuns la Christopher Walken și Dennis Hopper, într-o încleștare calmă învăluită într-un fel de electric mist și fum de Winchester ("do you still have one of those", zice Clifford Worley/Hopper când înțelege mersul lucrurilor, deși inițial refuzase ţigara). Coccotti/Walken s-a deranjat să-l caute pentru a da de urma celui care i-a furat drogurile, întâmplător fiul celui pe care îl are acum în faţă, Clifford. E vizibil deranjat că s-a deranjat, negociază de pe poziţii de forţă, însă își tratează gazda cu amabilitate. Amabilitatea unui șarpe cu clopoței.
Nodul a luat proporţii când am văzut inscripţia de pe genericul de final: con l'amichevole partecipazione di Monica Bellucci e Michele Placido. Nu pentru că nu i-aş fi remarcat, nu pot fi rataţi, sunt ei înşişi de vis în frânturile fantasmatice în care apar, ci tocmai pentru că, derulând mental spre cele câteva zeci de secunde ce le sunt rezervate, mi-a devenit şi mai clară semnificaţia aparte pe care ei şi Tornatore o dau prieteniei. Aşa sunt eu. Încă rezonez la astfel de lucruri.
