Orice introducere e de prisos. Citiţi cu luare-aminte: e - şi sunt şanse minime să mă înşel! - unul dintre cele mai bune special guest post-uri publicate vreodată aici. E fără diacritice şi fără formatarea specifică acestui blog, însă asta nu-i ştirbeşte cu nimic din valoare şi anvergură. Singurul lucru pe care mi-l permit e să-l individualizez cromatic. Şi să adaug mulţumirile mele arborescente, subiacente şi adiacente!
arborele vietii este simbolul arhetipal al existentei umane "organice", adica evolutive, armonioase, in acord cu marile principii ale naturii si, probabil, ale zeilor. melancolia este tristetea, dincolo de ratiune si speranta. grecii nu ii atribuiau o cauza spirituala, ci una fizica, pentru a-i sublinia caracterul ireductibil.
niciodata nu m-a interesat Terrence Malick, pana la The Tree of Life, care nu adauga nimic obsesiilor sale, ci le dilata, vizual si simbolic, conferindu-le dimensiuni hipertrofiate, de odisee spatiala. pentru ca sublimul se poate confunda usor cu ridicolul, cred ca metafizica lui Malick, lipsita de ironie, estetica, directa si patetica, avea nevoie disperata de spatiu, pentru a se ridica la altitudinea ei fireasca, desfasurandu-se in registrul sublim care ii este prielnic. acest film, pe care nu il voi povesti, juxtapune caleidoscopic fragmente din trecutul unei familii americane, imagini superbe si disparate din preistoria unei planete pe care se naste – si apoi este suprimata – viata, reverii si interogatii ale unui barbat [Sean Penn] tulburat de o criza de personalitate in maniera celor descrise de psihologul Jung.
ca si la Jung [a carui opera, de la polemicul Raspuns catre Iov pana la teoretizarea motivului arhetipal al arborelui vietii, pare sa fi contribuit esential la tematica acestui film] criza individului matur – cel care a depasit cu succes nivelul acumularii materiale, al afirmarii sociale si al cautarii erotice, si, obligat sa accepte realitatea degradarii fizice si a mortii, se deschide integral aventurii interioare – devine pentru personajul principal o clipa de gratie in care isi reexamineaza copilaria si principalele forte [tatal, mama, tacuta prezenta divina] care i-au modelat-o, transferandu-si in acelasi timp interogatiile grave si drama subiectiva in contextul imens al Creatiei.
ceva simetric si opus chiar in punctele esentiale, se intampla in Melancholia lui Lars von Trier. personajul principal este o femeie [Kirsten Dunst] surprinsa de asemenea intr-un moment de triumf al fortelor vietii, in noaptea nuntii. tandretea evidenta si reciproca pe care cei doi tineri o manifesta, prezenta familiei si a prietenilor, promovarea recenta intr-o functie prestigioasa in interiorul firmei, opulenta festivitatii propriu-zise, care se desfasoara intr-un vechi castel nordic, etc – toate acestea nu fac decat sa accelereze prabusirea personajului, cu atat mai definitiva cu cat e lipsita de orice cauza aparenta.
ambele filme introduc marile evenimente exterioare, aparitia vietii pe Pamant sau, din contra, sfarsitul ei ca urmare a coliziunii cu planeta Melancholia, in corelatie stransa cu meditatiile sau cu psihoza personajului principal; de altfel nu este posibil sa disociem realitatea de reverie, mai ales in al doilea film. reperele culturale sunt, din nou, simetrice sau complementare: Malick isi sprijina viziunea pe cosmogonia biblica si scientista, universul lui este clasic, geometric, american, jungian, rarefiat, aerian sau desertic, cateodata psihedelic, in egala masura ancestral si sci-fi; von Trier este pur european si romantic, de la obsedanta uvertura wagneriana, pentru care intregul film nu pare sa fie decat un imens videoclip, pana la pesimismul schopenhauerian ce ii invadeaza personajele [planeta Melancholia arata, ea insasi, ca un element de recuzita sustras din magazia marelui teatru de la Bayreuth].
simplitatea relativa a viziunii lui von Trier o face, insa, cu atat mai densa si mai persuasiva – la fel cum nihilismul schopenhauerian este, printre doctrinele filozofice, persuasiv si greu de respins. Terrence Malick ne propune, sublim, un arbore hranindu-se pana la sfarsitul timpului din bine si din rau, pe care le preschimba, fara deosebire, in viata, in gratie si sens. von Trier nu ne ofera niciun arbore [iar daca ar face-o, ar semana probabil cu cel din Antichrist] pentru ca natura i se pare la fel de corupta ca si restul.
