Key to the kingdom: „Old age is not for sissies...” (nu-i de-aici, o să vedeţi la sfârşit de unde e, dar se potriveşte)
Premieră la Veneţia, anul trecut, în competiţie (bifată de omul meu acolo, nu şi plăcută). Film cu şi pentru Al Pacino, prezent în fiecare cadru, cu o interpretare relativ rezonabilă, funny şi gentilă, aproape lipsită de omniprezentele-i tuşe cabotine. Film despre bătrâneţe, izolare voluntară şi ciufuţenii specifice vârstei (a treia). Şi mai simplu spus, despre mizantropie (în formă) accentuată.
Nimic cu adevărat spectaculos în sensul tabloid al termenului, câteva secvenţe memorabile, poşate în suprarealism, alte câteva lucruri ce puteau rămâne pe dinafară (e.g.: intervenţia chirurgicală asupra unei pisici, filmată în plan-detaliu) şi Harmony Korine („hipster pimp cu pălăriuţă”), introdus în ecuaţie cam degeaba. Sau pentru fanii săi.
Cu un scenariu minimalist (drastic modificat în raport cu versiunea originală) aparţinând unui debutant (Paul Logan) şi regizat de David Gordon Green (care, după Joe, îşi face iar norma de mainstream), Manglehorn arată ca o cronică a rutinei cvasisolitare, un compendiu de micro-evenimente, de nimicuri, uneori eclatante, din viața personajului principal (şi patronim), proprietar al unui atelier de lăcătuşerie într-un orăşel anodin: prânzul cu arogantul de fi-su, plimbări cu nepoată-sa, băute cu amicii sau de unul singur, deplasări la bancă şi discuţii banale cu funcţionara de la ghişeu (Holly Hunter), ce-l cam place.
Cu un scenariu minimalist (drastic modificat în raport cu versiunea originală) aparţinând unui debutant (Paul Logan) şi regizat de David Gordon Green (care, după Joe, îşi face iar norma de mainstream), Manglehorn arată ca o cronică a rutinei cvasisolitare, un compendiu de micro-evenimente, de nimicuri, uneori eclatante, din viața personajului principal (şi patronim), proprietar al unui atelier de lăcătuşerie într-un orăşel anodin: prânzul cu arogantul de fi-su, plimbări cu nepoată-sa, băute cu amicii sau de unul singur, deplasări la bancă şi discuţii banale cu funcţionara de la ghişeu (Holly Hunter), ce-l cam place.
Există o brumă de arc narativ, unul fals mai degrabă, căci în cea mai mare parte a sa accentul e deliberat pus pe dezvoltarea personajelor de bază.
Cum ziceam, sunt câteva momente memorabile, dar ele funcţionează autonom mai degrabă. Nu cadrează cu povestea şi nu o servesc în ansamblu. Mobilul lor e altul: disruptivitatea. Un exemplu (see the last screenshot above) e secvenţa în care protagonistul îşi duce pisica beteagă la veterinar (musai de spus aici că Fanny e singura creatură din proximitatea imediată de care-i pasă cu adevărat: când fi-su, broker ajuns la ananghie, îi cere nişte bani, îl refuză spunându-i că i-a cheltuit cu operaţia felinei). Drumul spre cabinet i se întretaie cu urmările unui groaznic accident auto. Imperturbabil, ţinându-şi mâţa strâns în braţe, A.J. Manglehorn trece pe lângă carnagiu ca şi când acesta nici n-ar fi.
Scena e trasă în slow motion şi câştigă în portanţă graţie unui sound design deştept: sirenele ambulanțelor și vaietele oamenilor sunt înăbușite, vătuite, estompate într-un soi de degradé sonor, în timp ce noi şi el auzim cu acurateţe torsul pisicii.
Cum ziceam, sunt câteva momente memorabile, dar ele funcţionează autonom mai degrabă. Nu cadrează cu povestea şi nu o servesc în ansamblu. Mobilul lor e altul: disruptivitatea. Un exemplu (see the last screenshot above) e secvenţa în care protagonistul îşi duce pisica beteagă la veterinar (musai de spus aici că Fanny e singura creatură din proximitatea imediată de care-i pasă cu adevărat: când fi-su, broker ajuns la ananghie, îi cere nişte bani, îl refuză spunându-i că i-a cheltuit cu operaţia felinei). Drumul spre cabinet i se întretaie cu urmările unui groaznic accident auto. Imperturbabil, ţinându-şi mâţa strâns în braţe, A.J. Manglehorn trece pe lângă carnagiu ca şi când acesta nici n-ar fi.
Scena e trasă în slow motion şi câştigă în portanţă graţie unui sound design deştept: sirenele ambulanțelor și vaietele oamenilor sunt înăbușite, vătuite, estompate într-un soi de degradé sonor, în timp ce noi şi el auzim cu acurateţe torsul pisicii.
Muzica perfectă pentru un vals într-un decor macabru asortat cu... pepeni! Asta-i o imagine ce se ştanţează în minte, un interludiu ndie excelent executat, care n-are nimic de-a face cu the bigger picture. E pus acolo pentru a ilustra autismul și detașarea protagonistului, un ins mofluz şi recluziv, obligat de împrejurări să interacţioneze cu
exteriorul, pentru că altfel, interiorul, populat până la un punct de
dialogul epistolar cu o fiinţă imaginară, y compris ideală, Clara, îi ajunge.
De-aici şi senzaţia, abil indusă dar mereu contrazisă, că tot ce se petrece, s-ar putea petrece doar în mintea lui. Căci unde altundeva decât acolo ar putea să aibă loc următoarea fază: tam-nesam, un bărbat dă buzna în sediul unei bănci şi începe să cânte o melodie de dragoste, iar nevastă-sa, angajată acolo, recunoscându-i vocea, iese din back office și-l acompaniază, improvizând un concert la care ceilalţi asistă vag amuzaţi? Sau în ce context tangibil, dată fiind şi degradarea fizică a titularului, o femeie mai tânără şi încă atrăgătoare, l-ar putea invita la cină şi mai apoi la o baie împreună? Evident, numai în capul cuiva ţăcănit, veţi spune. Greşit! Green nu duce filmul în acea direcţie, doar lasă impresia asta. Eroul lui nu e nici nebun, nici romantic.
De-aici şi senzaţia, abil indusă dar mereu contrazisă, că tot ce se petrece, s-ar putea petrece doar în mintea lui. Căci unde altundeva decât acolo ar putea să aibă loc următoarea fază: tam-nesam, un bărbat dă buzna în sediul unei bănci şi începe să cânte o melodie de dragoste, iar nevastă-sa, angajată acolo, recunoscându-i vocea, iese din back office și-l acompaniază, improvizând un concert la care ceilalţi asistă vag amuzaţi? Sau în ce context tangibil, dată fiind şi degradarea fizică a titularului, o femeie mai tânără şi încă atrăgătoare, l-ar putea invita la cină şi mai apoi la o baie împreună? Evident, numai în capul cuiva ţăcănit, veţi spune. Greşit! Green nu duce filmul în acea direcţie, doar lasă impresia asta. Eroul lui nu e nici nebun, nici romantic.
Aşadar, ce păcate i se pot pune în cârcă acestui film? Clar, lipsa de ritm şi plotul aproximativ. Ce îl salvează? Abordarea detaşat-ironică a subiectului şi stilul, iar aici un rol important îl are Tim Orr, directorul de imagine cu care David Gordon Green a colaborat la aproape toate proiectele de până acum. Unghiurile de filmare şi focalizarea constantă pe obiecte aparent alese la întâmplare ori pe figuri periferic-exotice menţin interesul treaz chiar şi când trama trenează (şi asta se întâmplă mai mereu, v-am zis).
Astfel ambalat, Manglehorn devine captivant. Şi asta e o performanţă pentru un lungmetraj în care nu se întâmplă prea multe. Ok, nu-i genul acela de film mic în care vedem cât de mare e un actor (cum se întâmpla cu sau în People I Know). Însă paradoxal e mai mult şi mai puţin de-atât: un film meditativ despre senectutea terminală, net diferit de Venus, Wolke 9 sau Elegy, ca să amintesc câteva titluri înrudite tematic, dar cu o voce şi o prestanţă care-l scot din mulţime. Ceea ce nu se poate spune despre The Humbling, tot cu Pacino şi tot la Veneţia lansat, o producţie în care acelaşi subiect (more or less) e atroce tratat (de Barry Levinson).
P.S.: Despre citatul din Blow-Up, data viitoare!