Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2016 by Cinesseur

M-am întors ieri în '96 ca să aflu cât de puțin am scris despre filme în acel an (pentru mine, normal, că nu erau bloguri atunci). Revenit în prezentul (dis)continuu constat, uitându-mă sumar pe blogul unde scriu preponderent tot pentru mine, că 2016 nu se deosebește cu nimic de fratele lui mai tânăr. Atunci ca și acum am fost laconic, minimal(ist), zgârcit. 

Mai ales cu textele pe lung. 

Pe scurt am fost ceva mai prolific, în special pe partea de cvasimilitudini, dambla la care nu voi renunța sub nici un chip (cioplit au ba).

Mi-a și zis un prieten, care mă citește asiduu, încerc să redau aproape textual: „E bine și cu cvasimilitudinile, da' mai bagă și tu o cronică, o chestie tematică, niște treburi mai complexe”. Nu că n-ar avea dreptate, dar n-am simțit nevoia să fiu mai miezos (mieros cu atât mai puțin). 

Mi-am văzut în general de obsesiile standard (Malick, Refn, Almodóvar), am dezvoltat în sinea mea altele, am avut și câteva deziluzii, dar în ansamblu am cultivat elipsa. Ceea ce am de gând să fac și mai departe, clasamentul de mai jos fiind o strălucită dovadă în acest sens. Nu simt nevoia să mă justific prea mult și nici să-mi justific/explic alegerile. 

Ele mă reprezintă și mă definesc în tentativa de a mă reapropia de un anume tip de cinema.

→Mențiuni←

Wiener-Dog (dir. Todd Solondz/2016) & Rester vertical (dir. Alain Guiraudie/2016)

Într-un an fără Quentin Dupieux și Rick Alverson, filmele astea m-au ajutat să remapez absurdul cotidian (harta ailaltă se învechise). M-au făcut să mă simt mai bine, mai ca acasă, uneori chiar în largul meu. Nu-i deloc puțin. Habar n-am cum s-a întâmplat, însă în ambele f(r)icțiuni cu normalitatea apar scenariști în criză de idei. Nu vă gândiți la clișee, nu e cazul.

Arrival (dir. Denis Villeneuve/2016)

Marea problemă cu specia umană e că vrea să pună totul în cutii, să dea nume și să clasifice. La ce mai folosește amenințarea cu iadul veșnic când demonul taxonomiei e-n toate cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde în soare? Sunt de acord cu Burroughs (citat de Cătălin: „limbajul e un virus”), dar și cu Borges care cita la rândul lui o clasificare a dobitoacelor găsită într-o enciclopedie chinezească. 

Potrivit acestui document (real sau apocrif, nici nu mai contează) animalele se împart astfel:

a) aparţinătoare împăratului, b) îmbălsămate; c) îmblânzite; d) purcei de lapte; e) sirene; f) fabuloase; g) câini în libertate; h) incluse în prezenta clasificare, i) care ţopăie ca smintitele; j) nenumărate, k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă; l) et caetera; m) care abia au spart urciorul; n) care de la distanţă par muşte.

La asta m-am gândit privind încercările duetului interdisciplinar (un lingvist și-un fizician) din filmul lui Villeneuve de a decodifica against all odds limbajul heptapozilor ajunși nu se știe cum printre noi. Și mi s-a părut așa aiurea toată agitația aia, deși foarte frumos filmată, de a găsi un sens. Cred că acolo era tot șpilul de fapt. Ah, să nu uit: chinezii sunt tipii răi în povestea noastră. Bonus: niscai referințe plastice găsiți aici.

Vingt et une nuits avec Pattie (dir. Arnaud Larieu & Jean - Marie Larieu/2015)

În care Pattie e mama moartă pe care eroina o lasă la macerat pe motiv de iresponsabilitate temporară. Nu vă speriați: conviețuirea cu un cadavru n-a fost nicicând mai șucară. Dramedie horror pentru adulți cu simț al umorului peste medie.

15. Þrestir/Sparrows (dir. Rúnar Rúnarsson/2015)

14. Midnight Special (dir. Jeff Nichols/2016)

Primul film cu Adam Driver din acest top (în rol de specialist NSA trimis să comunice cu un puști ce pretinde că nu-i de-aici). Ce mi-ar plăcea să rețineți, în special dacă aveți copii, e că dacă nu le creditați vocația și visele (și veți ști când și cum) și nu-i încurajați să le urmeze, i-ați făcut degeaba. Iar dacă cei care fac asta vi se par niște părinți zăluzi doar pentru că au încredere în copiii lor chiar și atunci când alții zic că delirează, ați trăit degeaba. În altă ordine de idei, pe Nichols îl prinde și costumul SF. Pe o croială de tip Spielberg.

13. Ce sentiment de l'été (dir. Mikhaël Hers/2016)

Doliu secvențial și melancolie solară. Rohmer.

12. Francofonia (dir. Aleksandr Sokurov/2015)

Nu-i un documentar pur, deși lucrează cu instrumentele documentarului, ci un tip de cinema dedicat realului capabil să inventeze o ficțiune mai puternică decât cinema-ul de ficțiune. Cu Francofonia, Sokurov se apropie foarte mult de Chris Marker, care în Le tombeau d'Alexandre ficționalizează istoria Rusiei (de la epoca țaristă la postcomunism) prin raportare la destinul unui cineast, Aleksandr Medvedkin. Atenție, nu face din el un personaj fictiv, ci combină diferite tipuri de documente (interviuri, hârtii din arhivă, extrase din filme documentare și de ficțiune etc.) pentru a propune variante de a gândi istoria. 

Exact asta face și Sokurov: ficționalizează frânturi de real pentru a ne obliga să-l gândim în termeni istorici. Un film aristotelic prin definiție, pentru că nu ar trebui să uităm, Aristotel fundamenta superioritatea poeziei din unghiul a „ceea ce ar putea să se petreacă.” Or întâlnirea dintre Jaujard și Wolff-Metternich fits this profile, în timp ce „reintrarea” fantomei lui Napoleon în propriul tablou mi-a amintit de acest fragment din comic-ul lui David Prudhomme, Cruising Through the Louvre.

Greul până aici a fost. Adică ați avut de citit. De-aicî încolo lucrurile se simplifică pentru mine și se complică pentru voi. Vă las abrupt fără balize & repere și vă descurcați fiecare după propriile puteri.

11. L'avenir (dir. Mia Hansen-Løve/2016)

10. John From (dir. João Nicolau/2015)

9. Aquarius (dir. Kleber Mendonça Filho/2016)

8. Kaili Blues (dir. Gan Bi/2015)

7. Nocturnal Animals (dir. Tom Ford/2016)

Finalul, madre mia! Finalul în care realitatea intră frontal în coliziunea cu ficțiunea. Mă rog, închipuirea.

6. Julieta (un film de Almodóvar/2016)

5. O Ornitólogo/The Ornithologist (dir. João Pedro Rodrigues/2016)

4. Ma loute (dir. Bruno Dumont/2016)

3. The Neon Demon (dir. Nicolas Winding Refn/2016)

2. Paterson (dir. Jim Jarmusch/2016)

Al doilea film cu Adam Driver (dacă nu ați remarcat, sunt două și cu Amy Adams, respectiv Michael Shannon). Îmi pare tare rău că nu am (deocamdată) dvd-ul. Când îl voi avea, voi subjuga blogul cauzei nobile de a vorbi despre el unceasingly. Până atunci, sunt de acord cu Rian Johnson: I could have watched 12 more hours of Paterson. Wanted to stay in that world. 

1. (tie) 

Cavalo Dinheiro (dir. Pedro Costa/2014) + La academia de las musas (dir. José Luis Guerín/2015)

Filmele de la locul 5 în jos (sau în sus, depinde cum vă poziționați) sunt expresia libertății absolute de creație. Rodrigues nu a fost niciodată un conformist, Dumont a avut o perioadă în care a flirtat cu masele, i-a trecut, slavă Domnului, Refn e întors în cinema după ce a mușcat țărâna cu un proiect mainstream (și nici măcar nu e vina lui, filmul respectiv e chiar ok), Jarmusch a fost mereu un periferic asumat, cât despre Costa și Guerín, ei alternează experimentele hard & soft, însă fără a face vreodată rabat de la propriul crez artistic. Acest cvintet+1 mi-a procurat niște stări și senzații despre care nu vreau să vorbesc de teamă să nu le pierd (sunt ca aborigenii ăia care nu voiau să apară în poze pentru a nu-și pierde sufletul).

Iar asta e tot ce contează pentru mine.

↶↷

⤻

 Alte best of-uri pe 2016

(special guest posts)

 Ioana Diaconu                                           Corina M.G.
Letiția
Mihai Cristea 

Avanpremieră Crème de la crème: Best of... 1996

Clasamentul pe care-l veți găsi mâine aici nu va avea mai multă noimă prin raportare la saltul în timp pe care vi-l propun azi (o parte dintre cei care citiți rândurile de față abia de erați născuți). Dar e un salt necesar pentru mine. Desigur, 20 de ani nu înseamnă mare lucru la scara istoriei care ne va transforma în cenușă. În schimb, înseamnă aproape totul la scara istoriei personale iar raita dată prin caietele din acea vreme a fost un șoc. Nu țineam un jurnal în sensul clasic al termenului, nu aveam suficientă determinare (cum se zice acum) pentru o astfel de arheologie interioară. Puneam însă pe hârtie tot felul de lucruri găsite te miri pe unde în ideea de a nu le ține minte. Un fel de aide memoire. Ăsta era principalul mobil.

În ce privește șocul în sine, nici n-are cum să fie altfel pentru că, unu la mână, am scris mai mult despre muzică, am găsit un milion de topuri cu melodii care mă lasă rece la ora actuală, și doi, fiindcă despre filme sunt relativ puține note, ca să nu zic că majoritatea erau spicuiri din și uneori adnotări pe cronicile scrise de unii și alții prin revistele de specialitate/culturale din epocă. Prea puține opinii personale și asta cred că avea legătură cu faza acumulărilor în care mă aflam, deoarece caietele (de felurite dimensiuni) sunt pline cu texte și fragmente din lecturile obigatorii & de plăcere ce-mi bornau timpul petrecut prin bibliotecă (de la Durkheim și Boudon la Sabato și Musil, ultimul detestabil ca scriitură, motiv pentru care l-am și abandonat fără a-i mai acorda vreo brumă de interes de-atunci). 

Prin urmare n-am cu ce să vă iau ochii, în schimb am reușit să agreg cu ocazia acestei revizitări un soi de definiție personală a anului 1996. Pare simplu, dar vorba lui Orson Welles...

Take That s-au despărțit (nu le suportam lălăiala, de-asta am și marcat evenimentul, eram nespus de fericit că s-a terminat cu ei pe MTV), Spice Girls au erupt în locul lăsat liber de Robbie Williams și acoliții săi (îmi captau atenția cu precădere sfârcurile unei gagici din trupă, foarte vizibile în videoclipul piesei Wannabe), Robert Miles va (re)lansa trance-ul (Children este și va rămâne pentru mine o piesă-pansament), The X-Files îmi ocupa toate serile de vineri indiferent de oferta, oricum săracă, de ars gazul pe floașter (clujenii/orădenii știu la ce mă refer), George Michael (dispărut chiar zilele astea) își va otrăvi cariera după circul cu Sony, Gascoigne va juca la Euro'96 ultimele meciuri pentru Anglia înainte să se apuce conștiincios de băutură, băncile din parcurile clujene erau tot RGB (adică roșu-galben-blue), poeziile lui Dan Verona și Dorin Tudoran se pare că erau vitale pentru liniștea mea interioară iar Trainspotting se vede treaba că nu m-a impresionat cine știe ce („excesiv și bombastic, o provocare dolorifică pentru sărmanii mei analizatori vizuali” - asta am notat ref. uberlăudata producție marca Boyle*).

Mă rog, aș mai putea adăuga niște chestii despre Nelson Mandela, Thomas Enqvist și Papa Juan Pablo Dos, însă n-aș vrea să vă deturnez complet atenția de la subiect. Și asta deoarece în ciuda materiei prime paupere am reușit să scot untul din acel an, cinematografic vorbind. Evident, unele filme din minuscula enumerare ce urmează le-am văzut la ani distanță de cel al lansării. La ora aia decalajul între România și lumea modernă era imens în materie de premiere: ca să va faceți o idee, Se7en avea să ajungă în săli, e drept, mult mai multe decât acum, abia în 1997, deși avusese premiera cu doi mai devreme (partea bună e că despre el am scris la greu prin carnetele mele). 

Cut to the chase... Taram-tam-tam, me and my drum:

Lone Star Irma Vep's Secrets & Lies (are) Breaking the Waves (under the) Drifting Clouds of Fargo.

Dacă n-ați prins ideea (6 from '96), sper ca imaginile de mai jos (one perfect shot kind of) să vă ajute. Dacă nu, asta e, explic mâine.

Și dacă tot suntem aici, iată și o melodie pe care am ascultat-o la căști în acel an de mi-a ieșit pe nări.

 
La mare bătaie cu asta (tematică, de altfel).

* îmi mențin părerea, dovadă că în 2017 vom avea parte de un sequel nenecesar

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Ioana Diaconu]

Ioana nu e new entry pe blog, prima ei contribuție pe un topic de acest gen apărând anul trecut. O găsiți aici, puteți da click, chiar vă rog, dar dacă aș fi în locul vostru aș parcurge mai întâi textul de față și abia după aia m-aș avânta pe alte culmi. Doar atât mai am de spus (în caz că vreți să o luați de undeva și nu știți de unde): she still works at MUBI. Ah, da: ordinea filmelor e aproape browniană (sau cel puțin așa am înțeles/dedus).

Here she goes:

«

Toni Erdmann 
Toni e înduioșător și grotesc în același timp, un copil mare pe care îți vine să îl trimiți la colț și să îl iei în brațe în secunda următoare. Prin Toni, un personaj fictiv acceptat prin conses tacit, tatăl și fiica găsesc un teren neutru care să le permită să relaționeze la un nivel la care nu credeau că mai este posibil. El îi introduce într-o etapă post-inhibiții, în care ceea-ce-trebuie nu mai este singurul compas moral al personajelor. Toni vine și denunță ipocrizia unei societăți orientate spre profit și satisfacție imediată și se întreabă care ar fi cel mai rău lucru dacă ai mai destinde puțin regulile. Nu mult, doar cât să intre un pic de naturalețe și de uman.

Embrace of the Serpent 

O nouă adiție pe firul narativ al exploratorului vestic în stil Fitzcarraldo, Embrace... urmărește relația dintre un nativ, prințul detronat al unui trib dispărut, și doi cercetări veniți în căutarea unei plante fantastice. Deși o poveste despre invazie și crimele comise de incursiunile „civilizației”, în ultimă instanță mi-a lăsat impresia unei plecăciuni față de puterea de regenerare a junglei, o entitate tratată cu respectul cuvenit creaturilor, miturilor și oamenilor ei. Vorbește de respectul față de felul în care își poartă istoria, rănile deschise, valurile de contropiri și cum învață să le asimileze și să meargă mai departe. Jungla atotstăpânitoare are enclave de nebunie, printre care o scenă impresionantă în care personajele asistă la un dezmăț în cinstea unuia dintre mulții Mesia autoproclamați din adâncul junglei. Cu toate acestea, vedem o logică a ei și o narațiune care o face să supraviețuiască valurilor de contropiri.

Aquarius 
Un film politic și personal, în care mai întâi te îndrăgostești de personaj iar apoi te revolți alături de el. Personajul Soniei Braga vine pe o linie evident privilegiată, rezultatul unei vieți conscrate artei și frumosului, bucurându-se de o situație materială generoasă. În acest context, ea rămâne ultimul locuitor al unui complex rezidențial care se vrea a fi dărâmat, ultima care se agață de libertățile vieții de odinioară, de amintirea anilor petrecuți în acel loc. Dincolo de o dramă politică, Aquarius pare mai puternic ca un eseu despre bătrânețe și memorie. Privită de ceilalți mai degrabă ca o pacoste decât ca o eroină, ea este dispusă să meargă până în pânzele albe pentru a-și menține drepturile, și tu alături de ea. Și începi să simți nedreptatea, și frustrarea, și încăpățânarea, și stai cot la cot cu Sonia (alias Clara) în ușa apartamentului în confruntarea cu noii dezvoltatori sau te frămânți în nopțile în care nu poate să doarmă.

One More Time with Feeling

Filmul vine pe o frecvență joasă, înregistrând doliul familei Cave în fața morții fiului lor de 15 ani în urma unui episod psihotic pe LSD. Cei doi vorbesc cu franchețe despre pierdere, ireversibil, despre elasticitatea timpului care oricât de mult s-ar depărta de punctul zero, te trage din nou înapoi la tragedie. Această pierdere a timpului, a narațiunii și revoltă împotriva continuității temporale devine unul dintre latmotivele filmului, Nick găsindu-și un fel de salvare în ea. Melodiile de pe albumul Skeleton Tree se succed hipnotic, Cave apărând în ultimă instanță ca un șaman rock al pierderii și regăsirii treptate a sensului.

Julieta 
Julieta vorbește tot despre pierdere, de data aceasta prin filtrul lui Almodovar, care îi atașează o dimensiune puternic vizuală și stilizată, un soi de frumusețe și eleganță a pierderii. Printre texturi și culori luxuriante, o urmărim pe Julieta navigând prin viață, de la un început promițător în mediul academic, o viață de familie fericită într-un sat pescăresc, la o tânără văduvă și mamă singură ce va deveni o femeie matură care a învățat limbajul pierderii. Cu cât se străduiește să își refacă viața însă, există și aici elasticul lui Cave care o trage din nou și din nou către diferitele dispariții din viața ei.

Elle

Un film care începe în mijlocul unui viol continuă cu o ea ridicându-se, strângând meticulos urmele și comandând de mâncare pentru întâlnirea de mai târziu cu fiul ei. Toate astea sunt câteva indicii despre caracterul personajului. Avem de-a face cu o femeie care nu are timp de pierdut, cinică și stăpână pe ea, activă pe multiple planuri și obișnuită să dețină frâiele. Violul din primele minute ale filmului declanșează un joc de-a șoarecele și pisica, în care rolurile se schimbă încontinuu, iar liniile dintre victimă și agresor devin din ce în ce mai șterse. Un eseu impecabil despre relațiile de putere și fluxul acestora între personaje.

Doar o răsuflare
Filmat pe parcursul a șapte ani, Doar o răsuflare este un soi de Boyhood autohton, cu focus pe o profundă contradicție între credință și știință. Contextul? O familie care așteaptă ca fiica lor cea mică, Denisa, să se ridice din scaunul cu rotile și să poată merge. Filmul documentează povestea adevărată a acestei familii dintr-un sat din România, în care tatăl, profund credincios, își conduce familia în acord cu spusele Domnului și o moralitate desăvârșită. În timp, cum rugăciunile nu par să dea rezultate, începe să devină din ce în ce mai presantă nevoia de a apela la un doctor.

A Bigger Splash 

Un film pe care l-am reținut mai degrabă pentru atmosferă decât pentru firul narativ, A Bigger Splash are lentoarea vacanțelor de vară, cu intrigi, foste iubiri, gelozii mocnite, raze de soare și tensiuni insurmontabile. De aici încolo se dezvoltă un triunghi amoros,o dramă psihologică care nu se poate termina altfel decât tragic, cu o Tilda Swinton sclipitoare în mijlocul tuturor acestora. Filmul este o reinterpetare după La Piscine (1968), ceea ce mi-a redeschis apetitul pentru o serie de remake-uri și originale back-to-back.

The Neon Demon
Mai mult decât în alte părți, aici am văzut imaginea ca personaj principal, care umbrește toate celelalte fire narative ale filmului. Este luxuriantă și sexy și dibace și te surprinde, te învăluie. Capătă substanță și caracter în sine. O analiză critică a industriei frumuseții, filmul este în sine un obiect de o frumusețe desăvârșită, tratându-și personajele ca pe rezultatele unei industrii de consum, și nu ființe adevărate.

Mapplethorpe: Look At The Pictures  

Grafic, controversat, preocupat de perfecțiune și de recunoaștere. Așa e documentarul și așa ni-l descrie și pe Mapplethorpe, de la primele lui incursiuni în fotografie până la expoziția finală - Look at the Pictures. Dincolo de imaginile în sine, filmul oferă un context și o privire în adâncime: îl urmărește pe tânărul Robert pe măsură ce se maturizează, în exercițiul fotografic și în relații, căutând să umanizeze un artist care a fost adesea demonizat, fără a-i ignora însă demonii personali.

»

P.S.: Imaginile sunt alese de mine (în caz că are vreo relevanță).

Cvasimilitudini II.75 [Hand sign(al)s] (Ediție specială de Crăciun)

Dacă ar fi să apelez la un joc de cuvinte cel mai îndemână (doar nu era să zic îndepicior) ar fi de departe Hitch volley. Imaginile ce urmează ar trebui să aibă darul de a vă convinge (sau măcar de a ilustra cvasiomofonia).

Screenshot from Rear Window (dir. Alfred Hitchcock/1954)

Mesaje codificate în comunicarea dintre jucătoarele/jucătorii de volei (clasic sau pe plajă)

Ediție specială de Crăciun: "Four is what...?" (87) [Hjem til jul/2010]

Screenshots from Hjem til jul/Home for Christmas (dir. Bent Hamer/2010)

Peste norvegianul Bent Hamer am dat întâmplător în urmă cu niște ani, să tot fie vreo 8-9, când am văzut O'Horten, povestea unui mecanic de locomotivă ce tocmai se pensionează. Poveste e mult spus pentru că mare lucru nu se întâmplă, camera fiind mai degrabă un microscop discret plasat în proximitatea unui ins banal luat prin surprindere de noul statut.

Aglomerarea de nonevenimente din viața unui om, golită sau lipsită brusc de rutina jobului, aceasta fiind de altfel singura axă care o vertebra până atunci, capătă prin repetiție o dimensiune suprarealistă. O'Horten (numele personajului) începe să privească altfel lucrurile din jurul său, mai bine zis începe să le vadă, să le descopere, cu un amestec de fascinație reținută și inerție amuzată, luându-ne ostatici sau martori, de ce nu?, în tentativa de a rămâne întreg la minte după deconectarea de la unica priză care-i alimenta existența.

Tot niște deconectați sunt și protagoniștii din Hjem til jul. Diferența e că ei tânjesc să se reapropie fie de oamenii de care s-au îndepărtat, fie de cei pe care-i simt pe potriva lor (vezi puștiul din familie protestantă care pretinde - dar ce zic eu pretinde când el minte de-a dreptul? - că ai săi nu sărbătoresc Crăciunul, având astfel un pretext pentru a petrece mai mult timp cu o colegă de școală, musulmană). Poate fiindcă e seara de ajun, poate pentru că înstrăinarea nu mai reprezintă o soluție, cert e că trec la fapte. Ajungem astfel să experimentăm râsu'-plânsu' alături de un tată care se îmbracă în Moș Crăciun pentru a putea dărui cadouri celor doi copii care au rămas cu fosta nevastă, fără a fi recunoscut de vreunul dintre ei, ba mai mult, devenind țintă a asaltului erotic la care se dedă ex-a care-l ia drept actualul iubit. Sau, pe o altă trasă narativă, trăim cam același sentiment în preajma unei femei care își dă seama că bărbatul de care-și agață speranțele nu-și va părăsi niciodată familia (răzbunarea pe care o ticluiește e demnă de orice antologie a umorului negru).

Nu o să vă spun care e cel mai slab și pe alocuri kitsch (sau tras de păr) segment. O să-l recunoașteți by yourself pentru că discordează strident cu ansamblul. Refuz, de asemenea, să spoileresc pe tema celui mai solid și trist episod, rupător de trist, credeți-mă, din acest microconglomerat de destine filmat și montat ca la carte. Nu-s neapărat genul soft touch, dar partea asta mi-a rămas întipărită în minte probabil și pentru că am cunoscut astfel de oameni (con)damnați.

All in all, Hjem til jul nu e chiar filmul clasic de Crăciun (inducător și aducător de fasă bună dispoziție), după cum nu e nici cel mai reprezentativ din cariera lui Hamer (Eggs și Kitchen Stories se califică aici). Titlul, de exemplu, poate părea clișeistic, o variantă comodă știut fiind specificul acestei sărbători. Numai că undeva aproape de final (adică acolo unde aș fi oprit eu filmul, nu unde se termină el de facto) va primi o semnificație ce îngheață orice judecată pripită. Căci știm cu toții sau ar trebui să știm că judecata pripită este soră bună a ignoranței.

P.S.: Într-un scurt flash e inserată și tema pentru care eu am o slăbiciune în astfel de filme: vânzătorii de brazi.

P.P.S.: Nu știu dacă pun intended, însă în contextul în care e plasat pe mine unul m-a amuzat teribil acronimul de pe antenă.

Cvasimilitudini II.74 [Oameni-zmeie]

Screenshot from 8½ (dir. Federico Fellini/1963)

Screenshots from Ma Loute (dir. Bruno Dumont/2016)

Screenshot from & poster of Miss Peregrine's Home for Peculiar Children  

(dir. Tim Burton/2016)

Plajă sălbatică, stânci, vis, dorință de escapism cu orice preț... Elemente comune pentru trei filme atât de diferite între ele și totuși atât de apropiate. Numitorul comun? Impetuozitatea creativă a celor trei regizori (bine, Burton folosește ca material-sursă romanul lui Ransom Riggs dar nu e ca și cum el n-ar deborda de imaginație, vezi Edward Scissorhands, Frankenweenie și tușele personale din celelalte adaptări faimoase).

P.S.: Despre oamenii-zmeure altădată ;)

"Four is what...?" (86) [Boxcar Bertha/1972]

Screenshots from Boxcar Bertha (dir. Martin Scorsese/1972)

Pentru că începuturile sunt importante mai ales din perspectiva evoluției/devenirii ulterioare e bine să știți că Boxcar Bertha, abia al doilea lungmetraj pentru Scorsese la acel moment, a fost produs de Roger Corman, regele absolut al filmelor de serie B. Iar Scorsese n-a fost singurul pe care l-a mentorat. James Cameron, Jack Nicholson sau FF Coppola îi datorează și ei destule.

Se zice că după ce a terminat filmul, Scorsese i l-a arătat lui John Cassavetes, zeul tuturor cineaștilor cu pretenții din epocă. După ce l-a văzut, Cassavetes l-a luat deoparte și i-a(r) fi zis: „Marty, you've just spent a whole year of your life making a piece of shit. It's a good picture, but you're better than the people who make this kind of movies. Don't get hooked into the exploitation market, just try and do something different.”

Următorul film a fost Mean Streets. Cassavetes avusese dreptate.

Bonus: primul său cameo dintr-o serie ce continuă și-n zilele noastre.
Mai găsiți unul aici și încă două aici.

Cvasimilitudini II.74 [Moth(er)s & skulls]

Arrangement in Grey and Black No.1 (popularly known as Whistler’s Mother)
 by James Abbott McNeill Whistler

[oil on canvas/1871]

Rita Hayworth as Whistler’s Mother

[Look Magazine, Stars in roles they'd like to play, 1945, photographer: Earl Theisen]

Două-trei vorbe pe subiectul ăsta: pentru numărul din 7 noiembrie 1945, Earl Theisen, artist fotograf celebru în epocă, a transpus în imagini fanteziile de personificare ale unor actori în mare vogă la acel moment. Așa, ca o paranteză, pentru unii dintre cei ce apăreau în acel pictorial omnibus, cazul Ritei sau al lui Cary Grant, celebritatea a depășit granițele anilor '40 - '50, pentru alții (e.g. Andy Devine sau Sidney Greenstreet) a înghețat acolo. Materialul era și un promo pentru premiile pe care revista urma să le acorde în decembrie, însă ăsta e doar un amănunt anecdotic.

În vreme ce Paulette Goddard ori deja amintitul C. Grant au ales o sirenă, respectiv un pirat pentru rolurile ideale (sau dezirabile), niște opțiuni destul de lipsite de imaginație, veți fi de acord, poate, Rita Hayworth, în ciuda tuturor prejudecăților ce-o înconjurau, a mers într-o direcție neașteptată și curajoasă. Zic neașteptată fiindcă ipostaza, austeră și gravă, e departe de glamour-ul pe care-l cultiva asiduu și curajoasă fiindcă s-a expus aceluiași gen de miștouri și caterincă generat(e) de tabloul lui Whistler la vremea apariției sale. De gusturi în materie de artă vă las pe voi să speculați.

«The public reacted negatively, mostly because of its anti-Victorian simplicity during a time in England when sentimentality and flamboyant decoration were in vogue. Critics thought the painting a failed "experiment" rather than art. The Royal Academy rejected it, then grudgingly accepted it after lobbying by Sir William Boxall - but then hung the painting in an unfavorable location at its exhibition.

From the start, Whistler's Mother sparked varying reactions, including parody, ridicule, and reverence, which have continued to today. Some saw it as "the dignified feeling of old ladyhood", "a grave sentiment of mourning", or a "perfect symbol of motherhood", others employed it as a fitting vehicle for mockery. It has been satirized in endless variation in greeting cards and magazines, and by cartoon characters such as Donald Duck and Bullwinkle the Moose.» (via wiki)

Pentru a respecta adevărul istoric trebuie totuși adăugat că Ritei Hayworth i s-a făcut favoarea de a apărea și-ntr-o postură ceva mai apropiată de imaginea de divă: în articolul din acel număr a fost inclusă și o fotografie cu ea în pulover și pantaloni, sprijinindu-se de o ușă. Bonus, dacă doriți, așa cum e și ceea ce urmează (implicând tot un pictor și-un artist fotograf).

Salvador Dali, In Voluptate Mors
[photographer: Philippe Halsman/1951]

The Silence of the Lambs Poster
[unknown author/1991]

Am zoomat cât s-a putut pe craniu, de fapt pe molie, și sper că e limpede, prin racord, ce anume am urmărit. L-aș fi creditat și pe autorul posterului, un artwork de clasă fără vreun dubiu, căci ideea e genială (și ca orice trbușoară genială nu sare din prima în ochi), dar nu am reușit să aflu cine e.