Am ajuns, practic, la mijlocul maratonului și a sosit vremea să aruncăm o privire în urmă. Nu cu mânie, ca soția lui Iov (știe cineva cum se numește?). Bine, se prea poate să (vă) întrebați cine e Iov și atunci vă spun că a fost un cetățean atât de năpăstuit în numele credinței sale (vezi Scripturile), încât Iñárritu (ajutat de Arriaga) a reușit să inventeze un personaj și mai năpăstuit, Uxbal. În Biutiful.
Ne întoarcem, așadar, la primul episod, la cântecul vesel (mi-a spus cineva, cândva, că lumea crede că-s profesor datorită jocului ăsta de-a recapitularea, pe care-l practicam pe alt blog, mai demult, o prostie, n-am nicio treabă cu profesoratul, era un truc la fel ca acum).
Melodia respectivă l-a agasat în asemenea hal pe Michel Chion, un tip altminteri „conținut psihic” (așa am auzit în autobuz că se zice mai nou personalităților echilibrate), încât a dat cu el de pereți în Positif, bașca un verdict negativ (pun intended):
„The «sea shanty» that Melvil Poupaud writes laboriously and that one of his three girlfriends intones with apparent delight, as if it were by Jacques Brel, exasperates me because it is really insipid, both the words and the music, and I have the impression that Rohmer’s rigorous but phobic aesthetics implies precisely that it should be insipid, in case (a prospect that terrifies him) it might risk breaking the line he wants, and produce an explosion of music, a momentary explosion, a foreign body.”
Rândurile astea trântite în pagină cu destulă frustețe l-au atins pe Rohmer într-un punct sensibil, referindu-se apoi la ele cu amărăciune, în diverse contexte, deși, în general, nu lua în seamă ce se scria despre filmele sale.
Revin la bibliografie (nu-s profesor, ok?), mai exact la cartea lui de Baecque & Herpe:
„So what was this sore spot? The term „vocation” would no doubt be too strong - but it seems that the future Rohmer had felt, ever since his childhood, a pronounced attraction to music. An attraction that remained in suspense, as did his talents as a painter and his ambition to be a writer. Seventy years later, he mentioned this episode with muted regret: «I should have started piano in my early childhood: one of my aunts was a very good pianist, but she thought that I wasn’t talented, and that it was better that I devote myself to my studies. They weren’t incompatible».” (sublinierea mea)