Voiam să fac o introducere luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă, cum se obișnuiește de obicei în astfel de ocazii, doar că n-am s-o fac. Mai sunt câteva ceasuri până la 00:01-ul ritualic al (pe)trecerii (în timp ce noi ne învechim, mai bine sau mai rău, mai buni sau mai răi) și nu vreau să abuzez de timpul vostru, unii poate aveți treabă, mergeți la job, mă rog, alte treburi decât paranghelia.
Voi da, așadar, crezare feeling-ului meu de vulpe bătrână ce-mi zice că tot ce vă interesează e crema. Iată-le, resplendisante ori ba, cu precizarea că am rămas aproximativ în aceeași cinedigmă de anul trecut: 16 locuri + mențiuni, în cazul ăsta 6, ca să dea 22, cu precizarea pe precizare călcând că vor fi anunțate ceva mai târziu.
Permiteți-mi în marja bunăvoinței voastre să adaug un lucru ce-mi stă pe creier (ca mărul lui Wilhelm Tell): să coagulezi o listă cu cele mai bune filme ale anului este francamente imposibil. Ceva de genul: te-apuci să pui într-o ordine subiectivă producții eclectice dintr-o artă (cu industria se ocupă alții) ea însăși compozit-disipativă. Este absurd.
 |
| Un vers de Vallejo |
Reiau: anual se lansează catralioane de filme, platformele de streaming au multiplicat inenarabil cantitatea, iar de văzut poți vedea cel mult câteva sute (dacă ai timp sau dacă face parte din fișa postului, nu e cazul meu). Ce-i de făcut, deci, cu această sarcină pe care nimeni nu ar trebui să și-o asume la modul serios (în mod clar eu nu pretind că aș face așa ceva)? O duci la capăt sau nu.
Am ales să încerc și găsesc consolatoare ideea că a confecționa o listă a celor mai bune filme dintr-un an este (după părerea/mintea mea) un efect secundar pozitiv al unei realități ce nu poate fi negată: cinematografia continuă să rămână o artă vitală, chiar și în 2022.
16. Lynch/Oz
(r.: Alexandre O. Philippe/2022)
Într-un an în care Twin Peaks a pierdut vreo 7 oameni, de la Julee Cruise la Angelo Badalamenti, un documentar ce conexează universul lynchian în care TP e element nodal cu unul literar, perfect complementar, e balsam curat. Iar dacă printre cei care spun lucruri apar nume ca Benson & Moorhead, well, bucuria e dublă (îi veți regăsi un pic mai jos, on their own devices).
15. Armageddon Time + Apollo 10 1/2: A Space Age Adventure
Temporal plasate la începutul și la capătul unei perioade (1969 - 1979) în care imaginarul (pre)adolescenților americani (deși cred că se poate extrapola) era hrănit și populat cu aspirații precum cucerirea spațiului cosmic dar și cu spectrul catastrofei nucleare, cele două producții, concepute în registru autobiografic, recuperează tușant fâșii de subiectivitate dintr-o epocă/lume ale cărei pârghii de putere simbolică nu sunt foarte diferite de cele de astăzi. S-au schimbat doar raportarea (frontală) și modul de organizare a sertarelor memoriei.
14. Stonewalling + Children of the Mist
Ambele producții, una din China (r.: Ji Huang & Ryûji Otsuka/2022) și alta din Vietnam (r.: Ha Le Diem/2021) tratează în manieră diferită o temă pe care din goana calului (nu vă gândiți la Muybridge) am putea-o taxa apăsat feministă. Doar că e pur și simplu despre umanitatea absentă, prăbușită, autoanulată. Heartbreaking!
13. Harka
(r.: Lotfy Nathan/2022)
Premiu de interpretare pentru Adam Bessa în Un Certain Regard (alături de Vicky Krieps în Corsage). Mă enervează că, în pofida unui rol ținut în permanență în rada realismului brut(al), mai nu vorbește nimeni despre, fiindcă filmul nu are un distribuitor care să-i asigure vizibilitate.
Dacă vă interesează povestea in a nutshell, las acest clip mai jos, însă sfatul meu e să nu dați play, ci să vedeți filmul ca lumea. Mă rog, dând play identificați semnificația primară a titlului (în tunisiana slang termenul desemnează și o persoană ce ajunge în Europa ilegal pe mare), însă se cere completată #cumsecade.
12. Brian and Charles
(r.: Jim Archer/2022)
Meet Charles Petrescu! Robot (de casă).
Nu e vreun mișto de tip Farage & nevertebrații la adresa românilor, e fix pe dos, un omagiu, cel ce a dat nume acestui robot home made fiind mare fan Chelsea și al lui Dan Petrescu în particular (bine că n-a ajuns și antrenor pe Stamford Bridge, își făcea praf capitalul de simpatie!). Se cheamă Chris Hayward, este coautor al scenariului (alături de David Earl) și - ca exercițiul de admirație să fie complet - tot el îl și interpretează în această comedie tandru-absurdă despre intricatele reglaje de coping cu alienarea tehnologică.
11. Ali and Ava
(r.: Clio Barnard/2021)
Pentru mine Ae Fond Kiss rămâne mai departe un reper pentru filmele ce forează în magma socială minată de clash-urilor identitare. Lungmetrajul semnat de Clio Barnard îi prinde trena, doar vibe-ul e un pic diferit, vârstele protagoniștilor sunt cu câteva octave peste, iar locul e o Anglie periferică, lower middle class, nu într-un Glasgow al cluburilor.
Pe Clio Barnard am fișat-o odată cu The Selfish Giant, o tragedie solid ancorată în socialul cel mai sordid având ca propulsor energia sălbatică a unui puști el însuși sălbatic sau mai bine zis sălbăticit de lumea dezagregată în care se mișcă. Copilul ăla era perfect ales (Conner Chapman) și performa natural în îndrăceala ce-i alimenta acțiunile. Mâna bună la actori se vede și aici, Adeel Akhtar & Claire Rushbrook fiind parcă desenați pentru rolurile unor inși ce nu se resemnează chiar dacă legătura lor e întâmpinată cu ostilitate din toate părțile.
10. Viens je t'emmène
Rester vertical nu e doar un titlu în filmografia lui Guiraudie, ci și un mod de a funcționa în cinema-ul francez. Din 2016 a stat în umbră, revenirea din acest an glorioasă și jubilatorie.
9. Something in the Dirt
Mai sus menționații Justin Benson & Aaron Moorhead au o reputație clar conturată în indie-ul cu glazură SF, genul în care promitea Shane Carruth, de exemplu. Filme precum Spring sau The Endless i-au poziționat fără tăgadă în peisaj, iar Something in the Dirt (proiect dezvoltat în pandemie în cheie low key & low budget și centrat pe supranaturalul din vecinătate, vizibil doar dacă ai ochi pentru el.) vine să le reconfirme statutul.
8. Espíritu sagrado
Disclaimer: în caz că aveați ceva așteptări, puteți închide acum: singurul triunghi din acest clasament e vizibil/găsibil în acest screenshot. Bine, e piramidă, ați înțeles că sunteți isteți, mergem mai departe, da?
Se poate spune că debutul lui Chema García Ibarra, aparent venit de nicăieri, este un OZN care a baleiat cu grație pe bolta cinematografiei spaniole. În aceeași măsură mie mi-a luminat orizontul cinefil cu o explozie de reverberații referențiale precum Isaac Asimov, Philip K. Dick, Luis Buñuel, Robert Bresson, Roy Andersson și Almodóvar.
Ce-l face unic e un mix de factori: pendularea fulgurantă pe frontiera friabilă dintre dramă și comedie, actorii neprofesioniști ce joacă într-un registru laconic ce frizează caricatura (fără a fi) și panoramarea spațiilor virane ale unui oraș de provincie. Protagonist este José Manuel, un ospătar din ceva cartier muncitoresc din Elche, a cărui viață plictisitoare își găsește un debușeu în ședințele unei asociații de ufologie, ce reunește o echipă pestriță de inadaptați.
Dispariția nepoatei sale, ținută multă vreme ca motor al anticipației noastre, scoate la iveală încet-încet un întreg spectru de disfuncționalități sociale. Ceea ce părea un spectacol satiric de marionete cu Spania în fundal, o glumă bizară cu accente postironice, la care te uiți cu un zâmbet în colțul gurii, aduce la suprafață o realitate ce îngheață instantaneu zâmbetul ăla.
7. Unrueh/Unrest
(r.: Cyril Schäublin/2022)
Frapantă încadratura și, de asemenea, imaginea: spuzită, cenușie, asemeni Elveției din nuvelele lui Muschg.
Este al doilea film al lui Schäublin, elegant și calofil (in a good way), protagonist fiind geograful și anarhistul rus Piotr Kropotkin, aterizat pe la 1870 într-un sat elvețian din Munții Jura cu scopul de a face niște măsurători. Opoziția localnicilor este discretă, dar eficientă, prin urmare îi rămân doar cartografia socială și reflecția asupra relației între timp și spațiu și instrumentele care le măsoară pe fiecare.
Mi-a plăcut și cum Schäublin transformă pădurea în portal, Twin Peaks like.
6. As bestas
(r.: Rodrigo Sorogoyen/2022)
Pe cardul camerei ce filmează neutru o tragedie nu rămâne nimic după niște ani în care acea cameră e bătută de vânturi și ploi. Știm ce s-a întâmplat, dar nu avem proba. Maestru în orchestrarea suspansului, Sorogoyen ne dozează așteptarea pentru a-i da mai târziu un șut sec în decor. Acolo, unde, de altfel, se întâmplă tot ce contează. Ca în unele filme de Haneke.
Cu o structură și o atmosferă specifice unui thriller și, într-o oarecare măsură, unui western, As bestas stilzează codurile realiste ale dramei rurale, fiind un film complet și pe deplin contemporan, ce abordează probleme economice și sociale spinoase, tipice așa-numitei España vaciada și declinului agriculturii de subzistență, precum și fenomenul exodului idealist al orășenilor către „țară”. În subtext și cu subtilitate, As bestas explorează relațiile de familie și conturează în mod concludent portretul unei femei puternice. Sau, cum bine observa Mihai Iacob pe fb:
5. Skazka/Fairytale
(r.: Aleksandr Sokurov/2021)
Moloch (1998): despre Hitler.
Taurus (2001): despre Lenin în ultimele zile din viață.
The Sun (2005) despre împăratul Hirohito la finalul WWII.
În Fairytale, film complet ignorat de marile festivaluri* din motive extracurriculare so to speak, îl convoacă la apel pe primul, căruia îi țin companie Stalin, Mussolini și Churchill (capetele de afiș, că mai sunt și alții, Isus, de pildă).
Tuspatru rătăcesc bezmetic printr-un soi de purgatoriu și așteaptă o întâlnire cu Judecătorul Suprem pentru a obține ceea ce se poate numi Decision to Leave (the place) cu destinația Rai sau Iad (am pus cu bold italic titlul respectiv deoarece e singurul loc în care-l veți regăsi aici).
În imagini apar ei înșiși (doar vocile sunt dublate), extrași din diverse arhive și animați/prelucrați de un CGI ce pare primitiv, însă exact acest aparent handicap îi conferă filmului o latură transcendentală, hipnotică, bântuitoare. Ce construiește Sokurov aici în ciuda limitărilor tehnice este un excepțional artefact ce hibridizează credibil Monty Python și Divina Comedie.
* finalmente a fost inclus în competiție la Locarno, o decizie oarecum reparatorie
4. EO
(r.: Jerzy Skolimowski/2022)
Remake pentru Au hasard Balthazar? Ce, eș' copil? Mai curând un omagiu față de clasicul bressonian, o sursă de inspirație sau un punct de plecare, întrucât ținta lui Skolimowski este alta, apt decriptată de un doctor în Bresson, Paul Schrader, într-un răspuns genial la o întrebare tâmpită:
Cu o totală detașare de coercițiile vreunui gen și cu un deplin control pe mijloacele sale, Skolimowski livrează cel mai umanist și înalt aspiritual film al vremurilor din urmă.
No Bears 3.
(r.: Jafar Panahi/2022)
În topul de anul trecut l-am avut pe fiul lui Panahi cu Hit the Road, lungmetraj centrat pe tribulațiile generate de o decizie radicală de viață (cel puțin pentru iranieni): fuga din țară. În filmul tatălui, actualmente încarcerat din cauza clash-ului cu regimul ayatollahilor fundamentaliști, aceeași realitate este prinsă într-o altă ramă.
Izolat într-un sat de la granița cu Turcia, regizorul (autodistribuit în propriul film) urmărește de la distanță cum decurge turnarea noului său film despre fuga a doi îndrăgostiți din Iran. Între timp, trebuie să se obișnuiască cu atmosfera din ce în ce mai sumbră și amenințătoare a locului în care se află, fiind implicat într-un conflict local ca urmare a unei fotografii pe care o face altui cuplu de îndrăgostiți (neacceptat de comunitate).
No Bears este - în esența sa ultimă - lipsit de speranță. În sau prin el, Panahi pare să sancționeze eșecul filmului (ca mijloc de expresie artistică) de a decodifica o altă realitate decât cea pe care o afișează la suprafața.
Metacinema-ul, o trăsătură distinctivă a filmografiei regizorului (și a cinematografiei iraniene în sine), pare că atinge un punct fără întoarcere. Oamenii adevărați nu-și mai acceptă rolul de personaje și nu mai scapă de punerea în scenă care este, întotdeauna și în orice caz, filmul. Regizorul se află în impas, un dead end: ezită între a fugi (deși o poate face în orice moment) sau a rămâne și a încerca să schimbe lucrurile.
O altă grilă de lectură găsiți aici:
La jauría 2.
(r.: Andrés Ramírez Pulido/2022)
Vine din Columbia și se duce direct în inimă. Violent în manieră mccarthyană (că tot a publicat Cormac două romane după ani buni de pauză), întunecat și în același timp străbătut de aburul firav al speranței că se poate evada. Vă las melodia asta ce curge pe genericul de final. Catharsis.
Falcon Lake 1.
O enigmă. O lăsam așa până la noi ordonanțe.
Cu o mică însemnare ca un cerc pe o hartă sepia: Charlotte Le Bon este pentru mine descoperirea absolută a acestui an. O artistă totală: pictează, fotografiază, sculptează, face filme (acesta e debutul pe lung), este și actriță cu state serioase și vechi deja. Are un imens potențial, are și obsesii pe care le transportă dintr-un mediu în altul, demonstrează o maturitate stilistică la care alții nu ajung nici după o întreagă viață de făcut filme.
Închid cu o fotografie de Charlotte Le Bon, transformată în cadru de deschidere pentru Falcon Lake.
