Albastrul ultramarin al memoriei pierdute

Premiat anul acesta la San Sebastián pentru întreaga carieră (începută tot acolo în urmă cu 50 de ani), Victor Erice (ajuns la 83 de ani) vede și crede mai departe în funcția de agregare comunitară a cinematografului. Crezul acesta transpare cât se poate de manifest în acest film apărut când mai nimeni nu se mai aștepta.

În discursul de recepție de la San Sebastián, Erice a spus că din parcursul istoric al cinematografului, „cel inventat de frații Lumière”, au rămas doar cinematografele, „nimic altceva”. Și chiar și acest bastion este în pericol, „abandonat fiind conceptul original de a vedea filmul ca o experiență civică, împărtășită, ca o artă comunitară contemplativă”.

Pe care el continuă să o susțină, dar nu din postura de legendă, cum este considerat în și de toată lumea.

„Îmi pare rău, nu am încredere în această etichetă, resping ideea de legendă când vine vorba despre mine. Mă simt (la fel de rău) ca atunci când aud că nu am mai făcut filme de 30 de ani. Ba da, am făcut filme, dar în afara sistemului, acolo unde există mai multă viață. Dacă m-aș limita la legendă, nu mi-ar mai rămâne decât 3 direcții: muzeul figurilor de ceară, pensionarea sau cimitirul. Sper că înțelegeți de ce opun rezistență în fața acestei etichete”.

Despre acest Cerrar los ojos refuză să creadă că ar fi un film testamentar (deși sunt destule elemente care...): „Nu sunt nostalgic. Și, apropo, nu fetișizez tehnologia. Știți ce sistem a conservat cel mai bine imaginile? Pictura în ulei. (...) Chiar dacă te lupți ca norocul să nu intervină prea mult, uneori acesta ajută un film, pentru că nu poți face filme prin procese inerte. (...) Iar în procesul de creație devii parte a unei confrerii universale. Aceleași gesturi ale unui regizor din Tokyo vor fi repetate de un altul din San Francisco. Devii parte a unei mari familii. Mi s-a întâmplat asta cu Abbas Kiarostami, care avea o cultură vastă, chiar dacă nu era un mare cinefil. Datorită corespondențelor noastre vizuale, am putut să-l cunosc pe cel pe care îl consider cel mai important cineast contemporan...."

Revenind la filmul său și punând toate astea în context, aș zice că, deși s-a retras din film (a se citi lungmetraj), Erice n-a plecat niciodată din cinema. Iar Cerrar los ojos ne arată în fiecare cadru asta. Care nu e vreun demo de regie, ci exercițiu de generozitate față de un public ce, asemenea personajului său central, riscă să fie lovit ireversibil de pierderea memoriei și a reperelor.

The Marquee (13)

Screenshot from Mean Streets (dir.: Martin Scorsese/1973)

THE most impressive marquee ever seen!

Le voyage du ballon rouge (IV)

Mi-a comunicat D. că nu am mai scris nimic pe blog de fix două luni. 

Bine, am zis, mai degrabă mi-am zis, voi lăsa un semn că mesajul a fost recepționat.

Iată-l, sub forma unui nou episod dintr-un serial (mișcare deja clasică aici) pe care l-am lăsat deoparte deși am marfă pentru el pe vreo trei laptop-uri (sau hard-uri externe, memory stick-uri whatever). 

Faza funny cu obsesiile mele este că au ajuns să-i obsedeze și pe alții. Nu de puține ori primesc pe mail sau pe fb, la post restant, cadre înghețate pe diverse obiecte privilegiate temporar în postări succesive(de la cărți la uși sau scaune). 

Nu e cazul acum, astea-mi aparțin și au fost decadradate dintr-un film pe care nu-l recomand. 

E violent, genul ăla de revenge movie în stil sud-coreean și vigilante 70ist, în fine, dur. Și relativ implauzibil. Iar în peisajul ăsta discrepant apar câteva momente oarecum lirice. Ca astea de mai jos. Preludiu pentru răzbunarea ce va să vie.

Previous installment: aici. Iar de-acolo vă duce drumul.

Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii...

...pentru că nu va aduce nimic. Firește, dacă se va întâmpla vreodată.

Dar ce se întâmplă în filmul de față, dacă tot veni vorba? Well, se întâmplă că drumul ăsta al experimentului cu accente radicale, pe care o apucase la un moment dat Porumboiu, e bătut acum în lung și-n lat de Radu Jude. Și, din ce se vede, cu mai mult folos pentru toată lumea din familia noastră cinefilă/-fagă: variile mijloace de limbaj/exprimare folosite trec și prin perete, lăsând urme (cicatrizabile ori ba).

Se mai întâmplă apoi că Jude combate cu aplomb cam tot ce e nefuncțional, absurd și la modă în autohtonia noastră (sub)liminală, tehnică folosită și de Mungiu în RMN, doar că acolo efectul e copleșitor in a bad way: prea multul înghesuit (fan)tezist chiar așa se simte de dincoace de ecran - prea mult - și, în cele din urmă, cu efecte de sens opus.

Deși Jude pune/adaugă și el cam tot ce intră în raza de acțiune a macaralei - și raza asta e imensă, nene -, structura ține. Găsim aici, în ceea ce aș putea numi efect de almanah 80ist, cam tot ce prinde în câmpul vizual, asemeni „ochiului stufos” al domnului Sammler: de la mindfulness-ul doamnei Cioloș, bancuri de tip #MorningGlory și muzica lui Sandu Ciorbă, etichetat în mod greșit manelist, nu e, până la dialogul plin de admirație și verism cinematografic cu Angela merge mai departe (un film din 1981 de Lucian Bratu), cameo-ul lui Uwe Boll sau rașchetarea lui Godard (prin citare sau omagiu, vezi mai jos).

Ok, la rigoare se poate spune: „E prea mult, domnule”! Se poate, însă afirmația ar fi fără suport: nu e și nici nu se simte tonajul. Putem discuta despre maniheismul unor abordări, de acord, însă senzația pe care o lasă acest construct, tractat în toate direcțiile de personajul infatigabil al Ilincăi Manolache (fratele nostru, Bobiță), este aceea de fluiditate absolută. Wu wei, panta rhei, totul curge. Șuvoielnic, integrat, integral.

Dacă ar fi să mă raportez, tot dialogal/dialogat, la elementul său de referință (Angela merge mai departe; la o adică, am putea vorbi și despre un remake pe axa then and now, Dorina Lazăr și László Miske fiind recuperați & implantați aici), aș alege al doilea cadru de acolo: acest film al lui Jude este ca automobilul ăla ce stă în fața barierelor de nivel cu calea ferată și a barierelor în general.

Diferența?

Nu ține cont de ele și le pulverizează insurgent.

Mai nimic din ce face Radu Jude aici - inter/hiper/metatextualitate - nu e nou sub soare. Tehnic vorbind, în materie de radicalism s-a cam stins lumina. La ora actuală, poți combina orice cu orice, limitele sunt cerul și mai ales dozajul, știința de a face ingredientele să funcționeze, să facă masă critică și să semnifice unitar în noul context. Iar Radu Jude stăpânește această artă a combinărilor și mai ales nu are sau nu lasă se vadă reflexul ăla narcisist de tip „Băăă, da' ce departe stau!” (de reguli, de proști, de -isme etc.).

*ăsta e punchline-ul unui banc pe care filmul nu-l încorporează, lucru care mă miră nespus, fiindcă ai senzația că a prins tot, ție, spectator, rămânându-ți doar formalitatea de a constata: „Maestre, nu te-am prins cu (mai) nimic” (replica vine dintr-o snoavă istorisită de Marcel Iureș).