Farmecul discret al îndoielii

Doubt/(dir. John Patrick Shanley/2008)

Father Flynn (Philip Seymour Hoffman): Now, I can look at your face and know your philosophy. It's kindness. (...) There are people who go after your humanity, Sister, that tell you that the light in your heart is weakness. Don't believe it. It's an old tactic of cruel people to kill kindness in the name of virtue. There's nothing wrong with love.

Amy Adams a fost perfect distribuită în rolul călugăriței naive și bune la suflet, având de departe și cea mai uman-nuanțată interpretare.

Whatever Works: întâmplări descusute

Obicei consacrat al casei, guest review-urile (external pentru cei familiarizați cu imdb-ul) revin pe Cinesseur sub forma unei pastile trimise de Claude, unul din cei mai avizați și asidui comentatori ai acestui blog (unul din cele mai bune, potrivit unui domn plecat în... Patagonia). Le mulțumesc amândurora pentru ajutor, vouă pentru că (mă/ne) citiți și tuturor celor care fac filme, bune sau varză, pentru că-mi asigură materia primă, secundă și, uneori, terțiară. Varianta în engleză a acestui text o găsiți aici.

-----------------------------------------------------------------------------

“If the shoe fits, wear it" 

Larry David (care alături de Jerry Seinfeld a scris și produs... Seinfeld, în caz că ați uitat) a stârnit recent ceva controverse cu un episod din Curb Your Enthusiasm. Prin blogosfera s-a răspândit vestea cum că, în serialul amintit, personajul Larry David (interpretat de... Larry David) ar fi făcut pipi pe o icoană cu Isus Hristos. Dacă zvonul s-ar fi dovedit adevărat, aș fi fost tentat, deși neimplicat în nici un fel de activitate religioasă, să mă revolt, sau măcar să-mi exprim dezaprobarea față de un așa gest.

Am văzut episodul incriminat și nici vorbă de urinat pe obiecte de cult. De fapt, situația e foarte comică și implică doar un strop de urină care aterizează, cu totul întâmplător (:-)), pe fața lui Isus, în locul în care un căutător de minuni s-ar aștepta să fie o lacrimă. Cum s-a ajuns aici? Larry luase un medicament al cărui efect secundar a fost o puternică revigorare a jetului de urină. Doamna în casa căreia se petrece acțiunea descoperă icoana lăcrimândă și, minunăție, renunță la job pentru a face un tur al țării cu obiectul în cauză (Notă: Orice asemănare cu persoane și întâmplări reale nu e deloc întâmplătoare). În final se află adevărul și telespectatorii normali merg râzând la culcare.

Și acum ajungem la oile noastre. Larry David e alegerea lui Woody Allen pentru rolul Boris Yellnikoff în Whatever Works, ultima sa producție la zi. Filmul a fost tratat de critici cu bâta, astfel că pe rottentomatoes.com primește o notă foarte proastă, echivalentul unei roșii stricate.

N-am ascuns niciodată că atunci când vine vorba despre filme, am o slăbiciune pentru Woody Allen, astfel că și în cele mai nereușite [nu dau exemple, pentru că fanii săi știu despre care este vorba, iar cei ce nu-i gustă umorul ar trebui neapărat să (re)vadă Zelig, Annie Hall sau Radio Days] am găsit destule momente amuzante și i-am iertat multe lucruri.

Mă văd obligat sa vă mai spun că Evan Rachel Wood, care o interpretează pe don'șoara Melodie St. Ann Celestine (ce nume delicios!), e o bucurie a ochilor (și urechilor) în acest rol. De altel, de-a lungul anilor W.A. s-a dovedit foarte inspirat în alegerea actorilor (mai puțin în cazurile când ar fi trebuit să-i lase pe alții să-l "joace" pe el), a locațiilor (e cineva care a uitat începutul din Manhattan?) și a coloanei sonore (în Whatever Works aveți un zâmbet garantat de la primul acord muzical, Hello, I Must Be Going, cântat de unul din frații Marx).

Larry David e perfect ca mizantrop ce-și târâie piciorul (semn al unei sinucideri ratate), Evan R. Wood e o gură de aer proaspăt (că tot e filmul împănat cu clișee verbale), Patricia Clarkson sfârșește  maiestuos în pat cu doi bărbați, Ed Begley are o întrebare cu schepsis pentru un homosexual (Is your mother a woman?), Henry Cavill (înamorat de Melodie) are mai mult șarm decât ar trebui să permită legea, schimburile de replici și situații amuzante abundă și, deloc întâmplător, filmul are un final fericit (în noaptea de Anul Nou, nici mai mult, nici mai puțin).

Am folosit (nu din întâmplare!) cuvântul întâmplător de mai multe ori în aceste rânduri pentru că "întâmplarea" și "norocul" joacă un rol important în filozofia de viață a lui Woody Allen. Mingea de tenis poate cădea de o parte sau de alta a fileului, conform demonstrației noir-eclatante din Matchpoint.

La urma urmei, ce va fi va fi...

Suicide the blonde

Dacă aș fi fost în locul lui John Cusack aș fi împins discuția până la ultimele consecințe. Ceva de genul: "Da, mi-a făcut o mare plăcere să joc în The Usual Suspects și, de asemenea, în Pay It Forward și The Life of David Gale!"

Îi îngroapă Beligan pe toţi

Later edit:
Aș fi pus acea memorabilă secvență din Concursul lui Dan Pița, secvența încheiată de Gheorghe Dinică într-un allegro ma non troppo magistral, cu găina sub braț și mâncând coacăze, cred: "Spune-le că am murit". Din păcate, nu am filmul și nici pe net nu am găsit-o.

Saving Private (lives of) Pippa Lee

Robin Wright-Penn, Winona Ryder, Monica Bellucci (as Gigi Lee) şi Julianne Moore (din păcate, aproape invizibilă), toate pe acelaşi generic. Unde? În The Private Lives of Pippa Lee, adaptare de Rebecca Miller pe baza romanului omonim scris de... Rebecca Miller. Plus Alan Arkin şi Keanu Reeves, tatuat/mâzgălit pe piept şi abdomen. E destul de dubios ce se întâmplă cu filmul ăsta, mai exact cu prezenţa lui pe ecrane. În State a fost dus doar pe la festivaluri, de DVD nici vorbă. În schimb, am văzut DVD-ul în magazinele din România încă de prin august. Are tot ce-i trebuie - copyright, traducere, elemente bonus -, aşa că, ţac-pac, l-am cumpărat, deşi preţul e nesimţit de mare pentru un film în jurul căruia nu s-a făcut nici un fel de tam-tam. Altfel spus, cine naiba îl cumpără la banii ăia fără să-l provezi? În fine, nu e chiar problema mea. Ideea e că l-am luat şi că, la ce bunătăţi sunt în el, e în short list-ul pe săptămâna asta.

The Limits of Control: tratat de peratologie*

1. The best films are like dreams you're never really sure you had (Blonde)

+
2. For me, sometimes, the reflection is far more present that the thing being reflected (The Mexican)

= ?

Spun unii că înainte de moarte vezi filmul propriei vieți în flash-uri pe care creierul, cel mai talentat monteur și proiecționist ever, îl oferă din rațiuni pe care evit să le sondez. Nici unul, cel puțin eu nu îmi amintesc vreunul, dintre cei care au supraviețuit unei întâlniri cu moartea nu face vorbire despre cronologia sau haosul în care se succed acele frânturi, acele diagrame fier-carbon ale unui hard pe cale să colapseze. Poate pentru că, paradox teribil, nimeni nu-și mai amintește lucrul ăsta sau poate pentru că e complet irelevant. Rămâne experiența în sine, întreagă și rotundă ca un măr, fructul acela oprit, epitom al cunoașterii, remember?, adică exact ceea ce rămâne pentru mine din acest ultim op jarmuschian. Nu exagerez cu nimic: când va să fie, așa aș vrea să-mi arate compendiul de imagini finale, indiferent dacă mai am sau nu zile după.

The Limits of Control e memorabil în fiecare detaliu, în fiecare gest, umbră sau obiect pe care Christopher Doyle H.K.S.C. ni le arată învăluite în lumina caldă și lăptoasă a după-amiezei, rece și jilavă a dimineții sau vaporoasă a înserării. Am mai zis eu pe undeva că Doyle pictează cu lumina și întunericul de început de lume și rămâne valabil. Nimeni la ora actuală, dar absolut nimeni, nu capturează și resoarbe imaginile atât de sin- și somestetic ca Doyle (pentru cine nu știe, somestezia include patru tipuri de sensibilitate: mecanică, adică atingeri, vibrații etc., chimică, termică și durerea). Segmentul (imagine-montaj-sunet) care împachetează vizual-semiotic traseul pe care Lone Man (Isaach de Bankolé) îl parcurge, cu taxiul, de pe Barajas la Madrid e o splendidă demonstrație de măiestrie. Perfection in motion, cum ar veni!

Habar nu am ce "săruri" sau filtre folosește acest doctor în "biologia luminii", cert e că realizările sale mă obligă să mă gândesc la Nestor Almendros, Sven Nykvist sau Rudolph Maté (cinematographer la câteva filme de Dreyer), dar și la The Lady From Shanghai, pe care Jarmusch îl citează în excepționalul monolog despre cinema, noir cinema, rostit de Tilda Swinton într-un look și outfit de zile mari: platinată, pălărie de cowboy albă, trenci asortat și umbrelă transparentă.



Cu un scenariu de numai 25 de pagini era fatalmente inevitabil ca imaginea să fie punctul forte, elementul de siguranță al unui construct narativ deliberat simplificat. Jarmusch modelează minimalist structuri umane disipative și le pune să se funcționeze în spații impersonale (aeroporturi, gări, hoteluri, mijloace de transport, terenuri virane etc.). Relațiile oamenilor sunt mai degrabă cu obiectele (și acestea recurente).

E un sistem al obiectelor quasi-baudrillard-ian în The Limits of Control. Cutii de chibrituri, ochelari, cești, telefoane mobile, obiecte decorative, obiecte inutile, de obicei deposedate de "căldura" publicitară pe care le-o conferă brandul. Rolul lor este strict funcțional, metonimic, uneori metaforic (de ex., inscripția vizibilă în partea din spate a unui jeep: La vida no vale nada). Jarmusch merge mai departe și dă personajelor înseși nume de obiecte, instrumente muzicale mai ales (Violin & Guitar). Ca să-l citez parțial pe Baudrillard, "cum să nu recunoaştem în toate acestea o schemă de complicitate globală cu lumea (...)?", însă concomitent, de negare a ei sau, mai bine spus, de reificare a indivizilor care o compun.

Era de așteptat: se vorbește puțin (personajul central rostește o propoziție după 15 minute de la genericul de început: o comandă adresată unui chelner: Two espressos in two separate cups). În general, se vorbește doar dacă e absolut necesar, cuvintele își iau zborul ca stolurile de porumbei speriați, conlocutorii își controlează în permanență debitul verbal (frazează clar, afectat, studiat, cumva teatral), respectând parcă un cod secret al tăcerilor adânci și compacte ca o pădure care în loc să reverbereze ecoul, îl anihilează. Până și cei mai limbuți (John Hurt as Guitar) sunt reduși la tăcere de tăcerea celuilalt, mereu același, the lone (hit)man. Repertoriul lexical e recurent. Toți cei cu care se intersectează îi spun cam același lucruri, ba în spaniolă, ba în engleză. Pe măsură ce se afundă într-o Spanie tot mai australă, mai fierbinte și mai pustie doar accentul vorbitorilor se schimbă.

N-am nici o îndoială că The Limits of Control va fi din nou detestat de cei care așteaptă de la Jarmusch logică primară și ritm alert, adică logaritmul zecimal al filmelor de acțiune făcute la dozator. Într-o oarecare măsura e o rupere de nivel, una neașteptată pentru cei care au văzut doar Broken Flowers, povestea sa cea mai mainstream, concesia făcută, într-un stil propriu, publicului de toate felurile. Mi-aduc aminte, apropo de asta, reacția aproape nervoasă a unui coleg (pe vremuri, făceam un fel de cinematecă la serviciu, în zilele în care ne permitea programul) la finalul anodin-hanekian din BF: "Wtf? Ce rahat de film e ăsta? Mai bine mergeam la o bere..."

Mark my words: acum va fi înjurat, peste 20 de va fi un clasic. Ca Point Blank, de pildă. Poate e pură întâmplare, poate nu, dar Pointblank e compania care a produs The Limits of Control.

Dublă cheie de lectură a filmului:

1. The universe has no center and no edges. Reality is arbitrary. (several characters during the movie)
Sau, cu vorbele lui Jarmusch, "I almost feel like we're really on the cusp of an apocalypse of thought because all of these old models that they tell us are reality are all crumbling."

2. TLoC are acel hipnotism, dreamlike quality cum zic ei, de a altera iremediabil granița dintre realitate și imaginație. Să luăm una din secvențele de final, aceea în care de Bankolé spionează cazemata, punctul terminus al misiunii sale, păzită de mascați înarmați. O vedem și noi din mai multe unghiuri. Pare inexpugnabilă. Gândul care ne dă târcoale e cum va pătrunde, fiindcă ne e clar că va pătrunde. În clipa următoare îl vedem înăuntru, gata să-și împlinească planul. Cum a intrat, continuăm noi să ne întrebăm. Același lucru îl macină și pe locatarul care se credea la adăpost. Când acesta întreabă "Și totuși, cum naiba ai ajuns aici?", replica vine firesc: "Mi-am folosit imaginația". Asta vă sugerez să faceți. Altfel, îi veți da dreptate americanului (Bill Murray): Your sick minds had been polluted with crap. Your music, movies, science (...). All that shit has poisoned you and they have nothing to do with the real world.

* (explicație ref. titlu): Jarmusch lasă impresia că vrea să testeze limitele receptării unei povești casse-noisette, criptate, expunând-o într-un registru economicos, limitativ.

Nominalizări la Oscar (pariuri cu rază lungă de acțiune)

Recapitulez: am pariat de două ori în orb pe acest blog și de două ori am avut câștiga de cauză. O dată cu Haneke la Cannes și a doua oară cu Porumboiu la TIFF. Orbii nu văd, dar le nimeresc, așa că voi continua pariurile, la un nivel superior însă: premiile Oscar! Știu, nu-s întreg la minte, nu vă mai obosiți să-mi amintiți, caz închis pe caz de boală.

Deci Oscar-uri 2010. Mai e mult până acolo (2 februarie - anunțarea nominalizărilor, 7 martie - festivitatea), însă mă voi încumeta să anunț, în orb (prin asta înțelegând că n-am văzut majoritatea filmelor), nominalizările la 4 mari categorii: Best Picture, Best Director, Best Actor & Best Actress. Evident, nu toate deodată, ci pe rând, termen limită pentru închiderea sesiunii de pariuri fiind 15 ianuarie 2010. După cum v-am anunțat la momentul cu pricina, secțiunea Best Picture are, începând cu această ediție, 10 opțiuni, prin urmare e loc și pentru Inglourious Basterds, Up & Hurt Locker, numai că acestea nu fac obiectul rămășagului, deoarece intră în acel procent infim de filme oscarizabile bifate.

It's time to place my bets now (astăzi primele două din fiecare categorie aleasă, cu excepția celei cu care încep):

Best Picture
1. Invictus (Mr. Pantacruel va face cu nervii, având în vedere antipatia pe care o nutrește față de Eastwood, care, am eu impresia, a făcut Invictus special pentru Oscar)
2. Precious
3. Inglourious Basterds (nu se pune, am explicat de ce)
4. Up (idem)
5. Hurt Locker (ibidem)

Best Director
1. Clint Eastwood (Invictus)
2. Lee Daniels (Precious)

Best Actor
1. Morgan Freeman (Invictus)
2. Colin Firth (A Single Man)

Best Actress
1. Meryl Streep (Julie & Julia)
2. Gabourey Sidibe (Precious)

FAQ: Cum am ajuns la aceste nominalizări? Simplu: intuiție, experiență, documentare (imdb.com, mostly)

Rule: până la final, am dreptul după cum urmează: la două răzgândiri pentru Best Picture și la una singură pentru fiecare din cele trei categorii rămase. Fair enough? Have your say, I'll have it my way... Only time and AMPAS will tell!