Ştiţi ce film a văzut
JFK cu o zi înainte să-și piardă viața în Dallas?
From Russia With Love, un
Bond clasic având "războiul rece" cireaşa de pe
plot. O ironie a destinului, poate, tulburătoare totuși, dacă ne gândim că
Lee Harvey Oswald, singurul făptaş dovedit că a participat fizic la asasinat, avea clare simpatii promoscovite (a stat o vreme în ex-Uniunea Sovietică şi a figurat, zice-se, pe statul de plată al KGB ca agent de influenţă).
Ce peliculă a cenzurat
Nixon înainte de a deveni el însuşi personaj într-un
thriller politic
aka Watergate, regizat (prost) chiar de el? Una relativ obscură,
1776. Pe motiv că îl strângeau pantofii ideologici, le-a sugerat specialiştilor să ducă filmul la prășit. Nu de alta, dar satiriza regimul conservator cu versuri precum
We have land, cash in hand, self-command, future planned, fortune flies, society survives in neatly ordered lives. Ei bine, o astfel de abordare era, în opinia lui
Nixon, cam deplasată chiar şi în ţara libertăţii totale de exprimare (şi cu vorba, dar mai ales cu fapta, după cum, în cazul său, s-a constatat ulterior).
Home cinema-ul prezidenţial a fost inaugurat, în mod cu totul previzibil, cu
Naşterea unei naţiuni,
blockbuster al epocii mute realizat de
D.W. Griffith (1915). Dincolo de meritele artistice, şi acestea contestate de unii, filmul rămâne rasist în esenţă (negrii care apăreau acolo erau... albi vopsiţi cu cremă de ghete doar pe față, urechile rămânând
natur, iar Ku Klux Klan-ul era glorificat).
Cel mai cinefil președinte a fost
Jimmy Carter. În mandatul său a văzut 580 de filme, în medie unul la trei zile. Exagerând puțin, se poate spune că America, rămasă pe pilot automat, a prosperat economic (
Carter era baptist şi probabil ştia mai bine ca oricine semnificaţia versului
He’s Got the World in His Hands). Apoi, coincidenţă sau ba, succesorul său și cel mai bine clasat în acest clasament e chiar un… actor:
Ronald Reagan (330). Nu prea talentat și eclipsat în junețe de
Errol Flynn, pe care îl detesta asiduu şi din cauza asta, dar și din cauza vieții desfrânate pe care rivalul o ducea, dar foarte charismatic în politică şi, ca în scenariile atât de dragi marilor studiouri, victimă a unui atentat căruia i-a supravieţuit.
Reagan, un sentimental şi un familist convins, a fost printre puţinii preşedinţi pe care i-a podidit plânsul la vizionări. El a fost impresionat de scena finală din
E.T.,
Clinton de finalul din
Pay It Forward (o moarte absurdă), iar
George Bush sr. de câteva secvențe din
The Rookie.
Revenind la
JFK. Era un lucru știut că nu avea organ pentru comedii sau drame romantice (americane ori europene). A rămas de pomină episodul cu
Jackie abandonată în sală, întrucât el, plictisit de naraţiunea lentă din
Anul trecut la Marienbad, ecranizarea lui
Alain Resnais după
romanul scenariul lui
Robbe-Grillet, s-a lăsat păgubaş şi s-a dus la culcare. Cu atât mai spectaculoasă apare prin prisma acestei "demisii", escapada sa cinefilă din miez de noapte, când, însoţit de câţiva
feds, s-a "strecurat" într-unul din cinematografele Warner din Washington pentru a vedea în tihnă
Spartacus! Chiar şi aşa, va rămâne preşedintele cu cele mai puţine filme urmărite: 22. În 1.000 de zile.
Toate aceste lucruri, dar şi multe altele pe care nu le pot inventaria aici, sunt prezentat într-un documentar pe care eu îl găsesc fascinant:
All the Presidents' Movies (bazat în mare parte pe mărturiile lui
Paul Fischer, proiecţionistul oficial al Casei Albe în perioada 1953-1986). Acest domn a ţinut o evidenţă scrupuloasă a tuturor filmelor proiectate atât la reşedinţa oficială a primilor bărbaţi americani, cât şi la Camp David. În plus, stă bine şi cu anecdotica! De exemplu, nu a uitat cum
Sylvester Stallone, invitat în 1981 de
Reagan să vadă împreună
Rocky, l-a pârât la nuştiuce asociaţie profesională cerându-i şi demisia c-un drum, nemulţumit de sonorizarea "slabă", asta deşi
Francis Ford Coppola dotase sala cu Dolby Surround
în urmă cu doi ani.
Ce e cu adevărat interesant e că preferințele cinematografice ale acestor oameni pot fi puse în relație cu evenimente din viața lor. Filmul preferat al lui
Nixon?
Patton (inspirat din viaţa şi faptele de vitejie/mârlănie ale unui general american din
World War II, dur şi despotic, deopotrivă erou şi monstru). La
Clinton e şi mai simplu:
American Beauty. Cum documentarul a fost realizat în 2003, la 5 ani după
sexgate-ul Lewinsky (1998), o secvenţă memorabilă prin forţa sa simbolică e cea în care Mr.
Bill C. îi face o înflăcărată recenzie, în vreme ce camera scanează celebrul poster cu
Mena Suvari plutind aproape goală într-o cadă cu petale de trandafir.
