Portrete mişcate: Anton Corbijn

Olandez. Din părinţi calvinişti: „I grew up in a vicarage”. Fotograf (a lucrat multă vreme pentru celebra New Musical Express), clipangiu cu ştaif, doxă şi palmares ultraselect (U2, Depeche Mode şi Metallica), regizor. Două lungmetraje la activ: Control (un fel de biopic ultrahipnotic despre Ian Curtis) şi The American (western necanonic plasat în Italia, acolo unde, de la Henry James recitire, Americans... are always asking for trouble). Al treilea - A Most Wanted Man (bazat pe un roman de le Carré, cu Philip Seymour Hoffman, Willem Dafoe şi Rachel McAdams) - e în post-producţie, aşteptările sunt mari, dar vor trebui ţinute în frâu până anul viitor.

- imagine din film: o şedinţă foto cu U2 -

- rezultatul final -

Cei care i-au văzut filmele sau videoclipurile, în special filmele, au remarcat deja cultul pentru imagine, meticulozitatea/acribia cu care e lucrat fiecare cadru sau esenţializarea detaliului, atribute ce-l fac membru cu drepturi depline în liga cineaştilor contemporani preocupaţi de algebra calofiliei (el şi cu Wes Anderson ar putea fi vicepreşedinţi). De la meseria de fotograf i se trag toate, fotografia i-a format ochiul. Aceasta e platforma (program) pe care e construit fascinantul documentar Anton Corbijn: Inside Out pe care i l-a dedicat Klaartje Quirijns.

Nu e deloc omagial. E mai curând o explorare a geometriei interioare a unui om pasionat de muzică, de imagine în mai toate ipostazele ei, de lucrurile pe care le face. E o întreagă lume în el. Lumea lui Corbijn, lumea văzută de Corbijn. Potenţată de Bono, James Hetfield şi Martin Gore pe de o parte şi de câţiva apropiaţi din familie, sora lui, în special, pe partea cealaltă în nişte secvenţe realmente emoţionante (dar nu în felul ăla cheesy). World in his eyes. Granule de alb şi negru, lumină rece, lumină filtrată, contrejour, înuneric, sobrietate, un strop de voyeurism, melancolie. Multă melancolie poate şi datorită soundtrack-ului spectral, ceva între goa şi trance.

Altfel, Anton Corbijn e un tip discret, devreme acasă, aproape timid, arareori în centrul atenţiei (sau cadrului). Off centre & off guard, descumpănit şi abătut ca un copil căruia i s-a stricat jucăria când constată, acasă fiind, că nu poate asculta muzică din cauza sistemului de sunet defect.

P.S.: Speaking of which...

Connection Lost: being Skyped but not skipped

BIEFF 2012 şi-a desemnat laureaţii.

Cred că e prima oară când sunt sută la sută de acord cu deciziile unui juriu de festival de film. Cel mai mult mă bucur pentru menţiunea specială primită de Manuela Borza şi Paula Oneţ pentru Connection Lost, scurtmetraj realizat cu minimum de resurse tehnice via Skype, dar cu maximum de ingeniozitate şi iată, maximum de impact. În seara în care a fost proiectat a captat instantaneu atenţia şi simpatia publicului. Autenticitatea, frusteţea şi sinceritatea din vorbele/replicile protagoniştilor - părinţii şi rudele celor două autoare - au stârnit ropote de aplauze şi hohote de râs într-o sală altfel rece. Motivaţia juriului nu face altceva decât să sublinieze şi să aprecieze aceste puncte forte:

„Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. Conversaţii spontane şi absurde ne dezvăluie că legăturile de familie nu sunt de ajuns pentru a aplana prăpastia dintre generaţii. Avem de-a face cu neîncrederea faţă de culturi necunoscute, combinată cu dorinţa de a proteja tinerele vlăstare ale familiei. Pe de altă parte, tânăra generaţie e în cătuarea aventurii - în viaţă şi în modul de a face cinema. Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.”

I could not agree more!

Felicitări!

BIEFFtec tartar

Trivia extrase din Q&A-urile de aseară de la BIEFF, unde au fost proiectate ultimele 14 filme din competiţie (highlight-urile au fost Bloodrop de Aleksei Popogrebsky şi Mens sana in corpore sano al brazilianului Juliano Dornelles, un gender blender dichisit şi ironic, combinaţie de thriller psihologic şi exploitation movie pe tema My body is my temple):

* Gheorghe Preda (regizor The Finnish Cow): „Pentru mine, cinemaul înseamnă acţiune, intervenţie în cadru. A filma continuu 30 de minute o oală cu supă care fierbe nu e cinema. Cei care fac asta sunt netalentaţi”. Acesta ar fi rezumatul răspunsurilor polemice la întrebări puse pe alte teme. Altfel, am apreciat directeţea şi sinceritatea lui Gh. Preda. Regizorul e fascinat de candelabre („şi-ntr-un garaj de-aş locui, tot aş avea un candelabru”) şi iubeşte animalele, pe care însă n-ar ezita să le sacrifice în numele artei (Ştiţi poanta aia cu pisica şi tabloul de Rembrandt? Nu? Foarte rău pentru că eu nu o să v-o spun). În altă ordine de idei, următorul său film va fi despre un militar întors din Afghanistan care plănuieşte să arunce în aer un baraj. Deocamdată, se caută barajul şi acceptul autorităţilor!

* Paul Negoescu (prezent în competiţie cu Orizont): „E un film plin de greşeli, dar mie îmi plac filmele cu greşeli pentru că ele fac tot farmecul”. Ce nu e greşit în acest scurtmetraj e secvenţa de început, cea care separă genericul de restul lucrurilor: un copac ce se prăbuşeşte filmat din perspectiva copacului. Excelentă alegere, deşi fără vreo legătură aparentă cu naraţiunea!

* O aeriană din public întrebându-l pe scenaristul filmului olandez A Curious Conjunction of Coincidences dacă surparea centrului Amsterdamului din cauza unui şir de erori umane prezentate în film for granted s-a întâmplat în realitate? „Chiar s-au dărâmat clădirile acelea?”, a întrebat cu ingenuitate doamna, reuşind să-l surprindă pe scenarist pe al cărui chip se citea un fel de compasiune blândă ce masca un râs abia ţinut în frâu. Cei din sală nu s-au abţinut.

Azi, de la 7, decernarea premiilor şi ceremonia de închidere, ornată de prezentarea ultimului film de Peter Greenaway, Goltzius and the Pelican Company.

„All good people read good books” (16)

Screenshot from Faryad moorcheha aka Scream of the Ants (dir. Mohsen Makhmalbaf/2006)

Nu e cel mai bun film al iranianului, nici cel mai închegat, însă e o experienţă vizuală aparte. Dezghiocat din învelişul jilav, amestec de clişee filosofice orientale şi mostre de spiritualitate indiană in the mouth, miezul e cinema pur. Evident, e nevoie de o anume stare interioară şi de stomac antrenat pentru a-l digera.

Pieta: eseu despre transcendenţa răului

Pieta, al 18-lea film al lui Kim Ki Duk (Leul de Aur la Veneţia 2012) este un atac incisiv la adresa capitalismului sălbatic-asupritor, varianta sud-coreeană, axat pe denunţarea unui veritabil sistem de ecarisaj social. Mecanismul de funcţionare e simplu: prin instrumente de un cinism siderant (în cazul de faţă, împrumuturi înrobitoare ce nu pot fi rambursate), proprietarii sunt obligaţi să-şi abandoneze locuinţele sau atelierele meşteşugăreşti mizere, ajungând invariabil în voia sorţii, epave sub şenilele progresului nivelator. În timp ce unii sunt mutilaţi (li se taie o mână, un picior, ambele etc.) pentru ca firma creditoare să-şi compenseze daunele prin încasarea asigurării, alţii nu mai aşteaptă venirea recuperatorilor şi se sinucid. Cartiere întregi dispar astfel de pe faţa pământului (acţiunea se petrece în Seul). În urma demolării acestor magherniţe mohorâte ai căror locatari nu mai au valoare de piaţă, se creează „spaţiu vital” pentru semeţii zgârie-nori ce urmează a le lua locul. Nimic nou sub soare: de când lumea, civilizaţia-şi are oropsiţii ei.

Maestru în radiografierea derivelor individuale sau societale, Kim Ki Duk se ţine departe de orice ispită maniheistă. Abordarea sa e frontală, în fond avem de-a face cu iminentul sfârşit al unui tip de comunitate, nu te poţi purta cu mănuşi sau metafore, numai că miza e alta: dezvelirea (cu vorbele lui Derrida: „vălul ridicat de pe lucru”). Rezultatul e un film sumbru, în permanenţă angoasant, dur conform tuturor standardelor asiatice de violenţă la zi (explicită sau subliminală), fără speranţă. Un film al cărui structural icon („imagine al cărei sens depăşeşte simpla evoluţie a subiectului descris, regrupând totuşi în ea componentele, motivele tonalităţile povestirii de bază” - Sylvia Foil) e dubla schilodire (fizică şi sufletească). Răul individual odată făcut nu mai poate fi îndreptat deoarece e parte a răului social generalizat, matrice din care nu mai există scăpare sau salvare, fie şi potenţată de căinţă sau convertire. E o concluzie care mă face să mă gândesc la mitul lui Er care încheie Republica lui Platon. Prin Er, revenit la viaţă după o lungă perioadă petrecută în infern, Platon afirmă: „Trebuie să ţii tare cu dinţii această credinţă: de a nu fi cauza unei succesiuni de rele fără remediu şi de a suporta tu însuţi rele şi mai mari”.

**************
P.S: Pieta a fost proiectat marţi, 20 noiembrie, în cadrul galei de deschidere a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) ce se desfăşoară la Bucureşti, în perioada 21 - 25 noiembrie. Organizarea a fost din nou la cote înalte de neprofesinalism, adică execrabilă, aşa cum se întâmplă de regulă în România. Accesul pe un singur culoar - îngust, ieşirea pe acelaşi culoar, aglomeraţie ca la bâlci, înghionteli, ce să mai?, tratament asemănător cu cel aplicat vitelor mânate spre staul. În fine... M-am şi plictisit să fac referire la astfel de întâmplări. Se poate şi mai rău. Se poate?

Cvasimilitudini (XLV)

Screenshot from The Wizard of Oz (dir. Victor Fleming/1939)

[uncredited directors: George Cukor, Mervyn LeRoy, Norman Taurog & King Vidor)

 Screenshot from Field of Dreams (dir. Phil Alden Robinson/1989)

Dacă primul nu are nevoie de prezentări, al doilea merită câteva cuvinte pentru a fi încadrat în context. Aşadar, Field of Dreams e un low-key fantasy în care fantomele unor faimoşi jucători de baseball se adună pe un teren din rărunchii statului Iowa ca să încingă miuţe precum în vremurile lor de glorie. Când se satură de alergătură sau când lucrurile devin messy, oldtimerii - printre ei şi venerabilul Burt Lancaster - se topesc într-o clipită în lanul de porumb la marginea căruia e construit terenul. Maestrul de ceremonii e un fermier aproape falit (Kevin Costner) care aude voci (If you bulid it, he will come). În loc să-l ducă la nebuni, familia îl ajută să urmeze îndemnurile venite din astral şi aşa începe povestea.

Paradoxal pentru unii, centrul de greutate al ansamblului epic nu e calibrat pe baseball sau fantome, ci pe trecerea inexorabilă a timpului şi a noastră prin el, pe cât de mult credem în ceva şi până unde suntem dispuşi să credem. Bine ţinut sub control şi extrem de angajant pe măsură ce acceptăm convenţia narativă, Field of Dreams e un film pe care M. Night Shyamalan şi-ar fi dorit să-l facă (a se citi strice), bazat pe un roman (Shoeless Joe de W. P. Kinsella) pe care Stephen King ar fi murit să-l scrie. Prin el bântuie şi spiritul lui Salinger, prezent de altfel într-o măsură mult mai consistentă în romanul inspirator. Deranjat, însă, de portretul ficţional nu prea flatant din carte, scriitorul a solicitat să nu fie „scos” în lume în forma aceea, iar producătorii s-au conformat. Totuşi, opoziţia sa nu a funcţionat şi la nivel... eteric!

Malick Essential (10)

„There's a script, but he writes every morning. And then you go through another one in the editing and when the sound comes in. He cuts and cuts again and then as we are color timing the movie, he finds new things and he keeps changing. So you are never 100% sure where the shots that you are shooting are going to end up in the movie. But I think he does know when he is miles ahead of everybody on the set and he's already planning and thinking and creating all these scenes that are probably not on paper, but in his head. (...) So the actors are performing the dialogue, but Terry (Malick) isn’t interested in dialogue. So they’re talking, and we’re shooting a reflection or we’re shooting the wind or we’re shooting the frame of the window, and then we finally pan to them when they finish the dialogue.” (Emmanuel Lubezki, director de imagine la The Tree of Life via hitfix.com)