The Impossible: şantaj sentimental, ieftin ca braga

Lo impossible (The Impossible): tearjerker fără scrupule şi fără nici o altă ambiţie în afara celei de a solicita glandele lacrimale mai abitir ca o ceapă. Din păcate una degerată, ceea ce înseamnă o surpriză nu tocmai plăcută din partea lui Juan Antonio Bayona, care-şi făurise un nume cu promiţătorul debut El orfanato (2007).

A accentua sau a dilua tensiunea dramatică prin muzică (fie acorduri de pian în degrade ca în melodramele stas, fie viori brutalizate ca în filmele de groază) şi/sau prin clişee scenaristice de când lumea şi pământul (personaje care pierd contactul vizual din cauza aglomeraţiei sau nu se reperează deşi sunt în interiorul aceluiaşi cadru) este nepermis de puţin din partea unui regizor ce dovedise clar că ştie mai multă meserie decât un realizator de seriale gen Acasă TV! Bine, prezenta contrademonstraţie nu i le infirmă, însă mă duce cu gândul la altceva. Truth be told: mizam pe ceva mai mult rafinament estetic, nu pe o reconstituire cu staruri de la Hollywood a unor întâmplări reale.

Şi cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, nici actorii nu reuşesc să dreagă busuiocul, indiferent de numele lor. În cazul de faţă, două staruri care au mai lucrat împreună (Stay). Dacă acolo era chimie, ei bine, aici nu mai funcţionează: Ewan McGregor e decorativ, Diet Coke cu multă lămâie, iar Naomi Watts e total depăşită de o miză pe care am impresia că n-a înţeles-o. Lucru care nu se poate spune despre Tom Holland, un puşti care se descurcă onorabil în rolul fiului cel mare pus în faţa unor situaţii-limită!

O afirm cu toată tristeţea: modul în care intră în rolul unei mame confruntate cu o posibilă tragedie - pierderea a doi copii şi a soţului în urma unei catastrofe naturale - este complet lipsit de empatie. Artificial. Pe lângă asta, nici nu face mare lucru: mai mult de 3/4 din scene stă întinsă pe-o targă şi îndrugă platitudini! Ok, şoc traumatic & tot tacâmul (a se citi echimoze pe chip şi corp, respectiv un picior în pericol de amputare), înţeleg, dar de ce trebuie vârâte cu obstinaţie în ochii spectatorului nu pot desluşi. Apropo: compasiunea nu se obţine cu machiaj abundent! În cazul de faţă, excesul de creion contur are mai curând efecte adverse: subminează credibilitatea interpretării (şi prin extensie, credibilitatea realizatorilor). Unde o fi acea Naomi Watts care-ţi rupea inima de durere în 21 Grams (pentru care a fost, de asemenea, nominalizată), nu ştiu, dar ştiu sigur că nu-i aici!

Privind lucrurile din acest unghi, nominalizarea ei la Oscar (rol feminin principal) e de-a dreptul scandaloasă! Pesemne că s-a votat cu inima, ca să folosesc şi eu un stereotip în ton cu filmul, altfel nu-mi explic. Spre exemplu, Quvenzhané Wallis, aflată şi ea într-un desen post-diluvian oarecum similar, reuşeşte să aducă valoare adăugată reală unei partituri mult mai solicitante! Şi toate acestea în condiţiile în care Rachel Weisz (The Deep Blue Sea) şi Helen Mirren (Hitchcock) au fost scoase din calcul (presupunând că, totuşi, au fost luate) fără formalităţi.

But once again: cine zicea că premiile Academiei Americane de Film răsplătesc întotdeauna valoarea (sau meritele)?!

Flight: sensibilitate macho şi rafinament tehnic

Robert Zemeckis şi al său Flight (care marchează revenirea regizorului american la cinemaul clasic după 13 ani de pauză) n-au prins nominalizările la Oscar, dar ce, parcă The Master a prins ceva...?! Speaking of which: ar fi a doua nedreptate flagrantă care i se face, după ce a fost lovit în plex şi la Veneţia. De The Master zic!

În schimb, Denzel Washington, star vehicle în Flight, a intrat cu brio în cvintetul nominalizaţilor pentru Best Performance by an Actor in a Leading Role. Mai mult, şi scenaristul John Gatins s-a calificat în finală - categoria Scenariu original. Şi pe bună dreptate, fiindcă povestea scrisă de el este cursivă, credibilă, fără bretoane care să intre privitorilor în ochi. În centrul ei, Whip Whitaker (Denzel W.), un pilot dependent de adrenalină, alcool şi droguri (pe care i le furnizează un hipiot cu trăistuţă colorată şi păr prins în coadă de cal, nimeni altul decât John Goodman aflat în mare vervă şi descins parcă din The Big Lebowski).

Avem, deci, un pilot macho plin de năravuri, însă la fel de sigur pe el şi cunoştinţele sale chiar şi când cantităţile de substanţe ingerate ar trebui să-l trimită la somn, nu la manşa unui avion de linie. Face robinsonade şi rabone precum pe pământ, aşa şi în turbulenţele din aer, numai că aeronava nu-i tocmai o minge. Dar când eşti „tatăl lor”, recurgi şi la metode neconvenţionale. Apropo: când aţi văzut ultima oară un avion planând cu burta-n sus asemeni unui peşte gata să-şi dea duhul? Şi nu doar că se deplasează în felul acesta, ci şi aterizează - forţat, e adevărat!- cu pierderi minime de vieţi omeneşti (şase din cei 200 şi ceva de 102 pasageri, iar din cei şase, doi sunt membri ai echipajului).

Nobody could've landed that plane like I did este replica pe care o va repeta obsesiv, ca pe o mantră, în tentativa de a se deculpabiliza în faţa comisiei de anchetă care pune mâna pe un raport toxicologic de unde reiese că băuse zdravăn şi consumase cocaină în noaptea dinaintea zborului. Cum să le spună că face asta pentru a-şi ascuţi reflexele? Imposibil! Are de apărat un statut. Şi cum nici la puşcărie nu vrea să ajungă, începe să mintă. Ajutat şi de avocaţi şi de reprezentanţii sindicatului, totul pare o formalitate. Accentul grav al responsabilităţii se deplasează de pe eroarea umană pe cea materială sau chiar imaterială: God landed that plane. Să-şi asume el vina, deci!

Multă vreme suntem îndemnaţi/încurajaţi să credem că aşa va fi. Totuşi, beţiile şi derapajele comportamentale se înmulţesc şi ele nu par să mai aibă legătură doar cu o conştiinţă măcinată de remuşcări. E mai mult de-atât! Ei bine, aici, în toiul luptei cu orgoliul şi slăbiciunile ce-i cariază încrederea şi stima de sine, străluceşte Denzel Washington. În Training Day, care i-a adus un Oscar pentru rol principal, era tectonic, trifazic, „Lord of the Rings” & King Kong ain't got shit on me alltogether. În Flight, alternează momentele de forţă cu cele de angoasă şi cruntă degringoladă interioară. Sunt câteva scene în care ecranul vibrează alături de el dominând autoritar tot ce mişcă, după cum sunt altele cu acelaşi personaj aflat în derivă unde ecranul pare că se dizolvă sinestezic.

În ciuda unor defecte conceptuale minore, Flight e un film inteligent construit, pliat pe aşteptările unui public pretenţios. Nimic din ceea ce contează nu e gratuit sau pus de dragul efectului, nici măcar cele câteva cadre în care putem zări, în contre-jour, silueta nud a unei tinere gazele, partenera de viaţă şi hârjoană erotică a eroului.

Este, deopotrivă, un film ce se sustrage cu cerbicie încadrării ireductibile într-o tipologie clară. Jumătate film de acţiune, jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending specific lui Zemeckis (trilogia Back to the Future, Who Framed Roger Rabbit, Forrest Gump). De data asta, sensibilitatea e numitorul comun pentru două culturi cinematografice distincte: mainstream şi indie. Faţă de normele studiourilor, e un plus calitativ, faţă de normele celorlalţi, un plus tehnic!

Cinesseur proudly presents: Oscar nominees predictions

Later edit: am updatat direct în text ce era de updatat, în conformitate cu deciziile AMPAS. 

Fact is: la Cel mai bun film am anticipat 7 din 9, iar la Film străin 3 din 5. Not bad! Cum era de aşteptat, După dealuri a rămas pe dinafară. Din motive imputabile ambelor părţi, dacă pot zice aşa. Lista completă cu nominalizaţii la Oscar 2013 poate fi consultată/analizată/înjurată aici.

***********************

Anunţul oficial va fi făcut la ora 3.30 PM, însă până atunci iată cum văd eu lista celor 10 9 filme nominalizate la secţiunea Best Motion Picture of the Year (în ordine alfabetică):

1. Argo (dir. Ben Affleck) 

2. Beasts of the Southern Wild (dir. Benh Zeitlin) 

3. Django Unchained (dir. Quentin Tarantino) 

4. Flight (dir. Robert Zemeckis)
Amour (dir. Michael Haneke)

5. Life of Pi (dir. Ang Lee) 

6. Lincoln (dir. Steven Spielberg) 

7. Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson) 
Les Miserables (dir. Tom Hooper)

8. Silver Linings Playbook (dir. David O. Russell) 

9. The Master (dir. Paul Thomas Anderson)

9. Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow) 

sursă imagine: OutNow.ch

La modul serios, şanse reale de a câştiga categoria asta au Lincoln şi Zero Dark Thirty, din motive limpezi ca ochii lui Daniel Day Lewis (era să scriu Dobrin): ambele tratează evenimente indisolubil legate de miturile naţionale americane + patriotismul aferent. Practic, Academia Americană de Film susţine anul ăsta teza la istorie. Partea bună este că are de ales: istorie veche sau istorie recentă. Partea proastă e că din dilema asta nu se poate ieşi la liman cu "Argo să te spargo"! Acela e film de 5-6, hai 7 cu indulgenţă, multă indulgenţă, or nu se face să strici media generală cu nota din teză, right?  

My guess e că va fi preferat Lincoln. 

La categoria rol masculin principal, logic ar fi să câştige Daniel Day Lewis, iar la feminin, Jessica Chastain (la mare luptă cu Helen Mirren Naomi Watts şi Rachel Weisz Quvenzhané Wallis). La scenariu original nu-l poate nimeni bate pe Tarantino a cărui vervă creativă e iar pe cele mai înalte culmi ;)

Gata, nu mai zic, că le nimeresc pe toate! Şi oricum, era vorba de nominalizări, nu de învingători. Voi reveni asupra acestor predicţii înainte de ceremonia de decernare, prin februarie, deci!

P.S.: Deşi ar fi flatant şi ar putea repune filmul românesc pe (altă) hartă, nu cred că După dealuri va intra pe lista scurtă la Cel mai bun film străin. Mi-ar plăcea (deşi nu-s un mare admirator al lui Mungiu), însă jocurile se vor face astfel: Amour (dir. Michael Haneke/Austria), Intouchables (dir. Olivier Nakache & Eric Toledano/Franţa), En kongelig affære (dir. Nickolaj Arcel), Djúpið aka The Deep (dir. Baltasar Kormákur/Islanda) şi No (dir. Pablo Larraín/Chile). Winner: Amour!

Director cameos in their own films (XV)

Quentin Tarantino în Inglourious Basterds (2009)

- courtesy of Panta Claus and his magic eye -

„Uşile, uşile...” (19)

Screenshot from Zhit (dir. Vasili Sigarev/2012)

Tânărul cineast rus Vasili Sigarev (36 de ani) este abia la al doilea film. De formaţie dramaturg, Sigarev s-a convertit la cinema prin 2009, când a şi debutat cu Volchok, o explorare multifaţetată a binomului iubire-egoism din perspectiva unei relaţii zbuciumate între o mamă şi fiica sa pe care tot încearcă s-o abandoneze. Cum era de aşteptat, scenariul îi aparţine, fiind croit dintr-o piesă de teatru proprie.

În ciuda titlului, Zhit (Living) e un film despre moarte şi latenţele morţii în mintea noastră, un inventar fascinant, fără pretenţii de exhaustivitate, al atitudinilor pe care le avem (sau le putem avea) faţă de moarte şi faţă de absenţele pe care aceasta le lasă în viaţa noastră. În subsidiar, Zhit e şi o fişă clinică a unei societăţi post-sovietice blocate la intersecţia dintre declinul credinţelor religioase şi explozia ispitelor laice.

Ora exactă (XXX)

Screenshot (& music) from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

 Just press the play button and while listening, please read Haneke's thoughts on music's role in his films!

***

Michael Haneke: In real life we never hear music in our lives unless it's played on the radio or television or a musician is present.

BlackBook: Can you talk a little bit about the theme of music in your film? 

Michael Haneke: You seem to be drawn to people that are musicians or have a love of music. When I was a young man, it was my dream to become a musician. If it had been up to me, if I had been there when talents were bestowed, then I would have liked to be a musician rather than director. But I would have liked to become a conductor and composer. My stepfather, who himself was a conductor and composer, warned me that I was only a very mediocre pianist and that steered me away from wanting to be a musician and led me eventually to becoming a director. I'm very grateful because there's nothing more depressing than a mediocre concert pianist. But nonetheless, I have maintained my love of music and try whenever possible to use it in my film when the occasion arrives - but I don't use it in the way that's usually done in mainstream cinema, where it's applied to cover up directorial sins and weaknesses. I love music too greatly to use it for those reasons. 

BlackBook: Do you think other filmmakers use music as a crutch? 

Michael Haneke: I don't think so, I am sure. 

BlackBook: The pianist in the film is an actual concert pianist - how did you discover him?

Michael Haneke: We did auditions for actors and for pianists and he was the best actor from among the pianists.

BlackBook: What do you think are the mistakes that other filmmakers make in their use of music? 

Michael Haneke: It depends on what kinds of films you're making. If, for example, you're making spaghetti Westerns, if you're making genre films, then spaghetti Westerns without the music of Ennio Morricone is inconceivable. So music has a fiction in that kind of film, but in most films, music is only present to fill in emotions that are lacking. Most films claim to be realistic and the use of music in them is therefore a lie. In real life we never hear music in our lives unless it's played on the radio or television or a musician is present. But music is used then to make up for lack of tension that the director hasn't managed to create. I have nothing against musicals - for example, I love the films of Fred Astaire and the films Hitchcock, but those aren't realistic films. The use of music in conventional cinema is usually used or almost always used to make up for what's lacking in emotion because the director has not done his job properly. (via BlackBook)

Best „mot de passe”* of the year

Superlativele cinematografice ale anului 2012 nu s-au încheiat odată cu publicarea ierarhiei celor mai bune filme. Nici vorbă... Sacul cu bunătăţi nu a fost deşertat pe de-a-ntregul, aşa că în zilele următoare voi mai scoate la iveală o serie de trufe rămase în spuza memoriei mele ca puncte de reper oarecum răzleţite de filmele în care le-am găsit. Din cauza asta ele pot fi privite/judecate şi prin scoatere din context dacă musai vreţi asta, însă sugestia mea ar fi să nu vă îndepărtaţi prea mult de codul sursă!

Nancy Babich

Screenshots from Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

* „Mots de passe... L’expression me semble assez bien dessiner une façon quasi initiatique d’entrer à l’intérieur des choses, sans pour autant en dresser un catalogue. Car les mots sont porteurs, générateurs d’idées, plus encore, peut-être, que l’inverse. Opérateurs de charme, opérateurs magiques, non seulement ils transmettent ces idées et ces choses, mais eux-mêmes se métaphorisent, se métabolisent les uns dans les autres, selon une sorte d’évolution en spirale. C’est ainsi qu’ils sont passeurs d’idées.” (Jean Baudrillard)

************************************

Other memorable „mots de passe” in recent films

************************************

 Screenshots from Code 46 (dir. Michael Winterbottom/2003)

 Screenshots from Eyes Wide Shut (dir. Stanley Kubrick/1999)