Soon... How's Mickey?

No face, no name, no number...

Hands of Time

„The hand belongs to Mr. Don S. Carter, male member of a honeymoon team on route across the Ohio countryside to New York City. In one moment, they will be subjected to a gift most humans never receive in a lifetime. For one penny, they will be able to look into the future. The time is now, the place is a little diner in Ridgeview, Ohio, and what this young couple doesn’t realize is that this town happens to lie on the outskirts of the Twilight Zone.” (excerpted from the opening of Nick of Time - The Twilight Zone: Season 2, Episode 7/1960) 

Rod Serling (The Twilight Zone's creator): I just want [people] to remember me a hundred years from now. I don’t care that they’re not able to quote any single line that I’ve written. But just that they can say, ‘Oh, he was a writer.’ That’s sufficiently an honored position for me.” (via)

Best line(s) containing the words „sex” & „fu*k” or their derivatives

Sarah Gadon as Elise Shifrin in Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

Second best

„I don't know about you George, but I'm feeling seriously under-fucked.” (Kathy Burke as Connie Sachs in Tinker Tailor Soldier Spy/dir. Tomas Alfredson/2011)

Întâmplător, ambele replici sunt rostite de femei, iar filmele sunt ecranizări ale unor cărţi celebre. Prin urmare, adevăratele credite trebuie acordate lui DeLillo şi le Carré!

„You can call me Mud!”

Matthew McConaughey, vizibil în ultimii ani în tot soiul de orori (de la siropuri de tuse pentru romantici încremeniţi în proiect la comedii cretine pentru un public pe măsură), ar trebui premiat pentru cea mai spectaculoasă şi eficace reinventare de carieră.

A început cătinel, cătinel, în 2011, cu The Lincoln Lawyer. A urmat, tot în 2011, Bernie (o comedie absurd-macabră în regia lui Richard Linklater), iar bomboana de pe colivă s-a numit Killer Joe (altă scrânteală greu de încadrat în tipare, de data asta sub comanda lui William Friedkin). 2012 a însemnat, pe rând, un stripper tomnatic şi cam din topor în Magic Mike (dir. Steven Soderbergh), un ziarist gay pornit în căutarea unui adevăr care în cele din urmă îl va linişti definitiv în The Paperboy (dir. Lee Daniels) şi, ceea ce pare a fi cireaşa de pe tort, un fugar/fugărit pe nume Mud (dir. Jeff Nichols), film al cărui trailer vă invit să-l vedeţi.

Aşa, ca fapt divers, ultimele două titluri au fost selectate în competiţia oficială la Cannes (fără vreun impact asupra palmaresului). Pentru mine însă, Mud e unul din cele mai îndelung aşteptate filme ale anului trecut, în special fiindcă vine după excelentul Take Shelter, locul 2 în cineretrospectiva din 2011. Distribuţia e completată cu Reese Witherfork, pardon Witherspoon, Sam Shepard, Michael Shannon - talismanul lui Nichols: a bifat toate cele 3 lungmetraje ale acestuia - şi doi puşti, Tye Sheridan (The Tree of Life) & Jacob Lofland, chintesenţiali pentru o aventură sudistă cu parfum de Huckleberry Finn (fluviul e acelaşi Mississippi).

Mud...ify me!

Year's Best Use of a Pop Hit: Heroes by David Bowie in The Perks of Being a Wallflower

 Cu un hit de David Bowie într-un film nu poţi da greş! Oamenii îşi vor aminti faza în care au auzit acordurile piesei, nu contează care, milioane de ani de-aci-nainte (exagerez, dar nu glumesc!). Iar dacă eşti un regizor talentat, nu doar inspirat, şi lipeşti un hit de-al lui Bowie de un context adecvat, ba mai şi inventezi o replică memorabilă, sunt ceva şanse ca oamenii să-şi aducă aminte şi de numele tău. Dacă dai greş e numai şi numai vina ta pentru că eşti un bou de baltă: fie ai greşit momentul (am)plasării melodiei, fie ai ales melodia nepotrivită!

Acestea fiind spuse, The Lloyd Dobler Award, numit aşa în cinstea unui regizor care se pricepe ca puţini alţii să valorifice cu demnitate repere ale culturii pop, mă refer la Cameron „Almost Famous” Crowe, este decernat filmului The Perks of Being a Wallflower pentru mai mult decât nimerita utilizare a imnului etern al generaţiilor wannabe something, anything: Heroes. Secvenţa de mai sus pentru mine este unul din acele tot mai rare momente de cinema transcendental!


Stephen Chbosky e regizorul, tot el e şi scenarist, iar scenariul l-a confecţionat din propriul său roman. Cum ar veni, un film de autor, un film (ce se vrea) total, indie to the very bone, suficient de inconsistent încât să fie fie simpatic. Iar ceea ce vedeţi în acest clip rivalizează oricând cu ceea veţi vedea aici: Modern Love de acelaşi Bowie, utilizată de Leos Carax în inconoclastul Mauvais Sang (de la 2:32).

P.S.: Llyod Dobler (John Cusack) e personajul principal masculin din Say Anything..., o adorabilă şi inteligentă comedie romantică în care Cameron Crowe reuşeşte ceea ce se poate numi (scuze, dar îmi vine mai la îndemână în engleză) the guide to all future romantic teen movies. Say Anything... nu e complet anti-convenţii, însă convenţiile genului n-au arătat nicicând mai bine ca în acest film voios şi original asamblat.

************
Alte superlative ale anului trecut:

Best „mot-de-passe”
Best answered question

Cvasimilitudini (XLIX): Argo vs. The Insider

Screenshots from The Insider (dir. Michael Mann/1997)

Screenshots from Argo (dir. Ben Affleck/2012)

Un automobil arzând ca o torţă într-un film precum Argo mă duce cu gândul la Michael Mann, cineast a cărui absenţă, deja mult prea lungă, Affleck încearcă s-o suplinească prin producţii în care fie citează, fie reciclează idei sau teme pe care Mann le-a tratat magistral. The Town, de pildă, se inspiră ca subiect şi manieră de execuţie din Heat, în vreme ce Gone Baby Gone - cel mai solid film al lui Affleck - se poziţionează pe un segment unde Mann dă clasă oricui: polarul urban.

Nu-i deloc rău că Ben Affleck are un astfel de model sau că aspiră să depăşească (oedipian) repere temeinic fixate în memoria cinefililor! Incovenientul pentru el şi filmele sale începe când, din dorinţa legitimă de a etala şi impune un pattern propriu, amestecă formule incompatibile. Şi ce poate fi mai antagonis în cazul ăsta decât năravul eastwoodian al autodistribuirii în rolul principal (chestiune care-i dăunează şi lui Clooney, mentor-buddy pentru Affleck)? Cu alte cuvinte, problema lui se numeşte sindromul autorului total... Iar premiile pe care văd că le tot primeşte i-l accentuează!

Referitor la cele două secvenţe: în ambele filme, acestea sunt plasate spre final, într-un context extrem de tensionat (în The Insider, personajul lui Russell Crowe se întoarce „acasă” după o audiere epuizantă la tribunal, în Argo, agentul secret jucat de Affleck revine şi el acasă, mă rog, un fel de acasă - camera unui hotel din Teheran, după ce planul de salvare a celor şase refugiaţi îi este zădărnicit temporrar de superiorii de la Washington).

Rolul acestor două ruguri auto nu e doar de a asigura tranziţia între cadre, ci şi de a ranforsa identificarea publicului cu protagonişti cărora li se face o nedreptate. În astfel de momente, este esenţială menţinerea spectatorului într-o captivitate emoţională ce-i lasă regizorului spaţiun narativ şi opţiuni deschise. Affleck ştie, deci, regulile de punctuaţie filmică (să mai spun că ambele cadre sunt fluide?), iar aici le foloseşte properly, chiar dacă, din punctul meu de vedere, ceea ce face el este un omagiu discret şi subtil adus celui de la care ar trebui să înveţe (şi) mai multe: Michael Mann.

Best Answered Question (in a Film)

  Sam: What kind of bird are YOU?

Suzy: I'm a raven.
 (q & a & screenshots from Moonrise Kingdom/dir. Wes Anderson/2012)