The Screen Poetry of Terrence Malick (by Nelson Carvajal)
Previous installments in Malick Essential's series: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2... 1.
04 februarie 2013
Malick Essential: Wrap Up Session
Previous installments in Malick Essential's series: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2... 1.
03 februarie 2013
Cvasimilitudini (LI): Carax meets Haneke
Screenshot from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)
Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)
La Carax: cel mai probabil o sală de cinema cu spectatori care par adormiţi. Sau împietriţi. Cert e că nimeni nu scoate o vorbă, nu mişcă.
La Haneke: o sală de concerte, fremătătoare, oameni care se foiesc în căutarea unei poziţii cât mai comode într-o o aşteptare febrilă presărată de toate acele gesturi de reglaj şi sunete inerente unei astfel de aşteptări: priviri nerăbdătoare, şuşoteli, un tuset răzleţ, poate două...
La amândoi, însă, secvenţele sunt plasate chiar la început ca un fel de prolog-oglindă. Sau ca formă de interogare a publicului, procedeu deja obişnuit la Haneke, care de obicei se erijează şi în judecător (la fel ca Godard), dar nou la Carax, unde se poate desluşi o diferenţă de ton (e mai puţin stentoral).
Referitor la Amour, revăzut recent la cinema: rămâne valabil ce am scris iniţial. Adică nu simt nevoie să mai adaug ceva în afară de asta: observând şi reacţia relaxată a publicului, aş spune că e cel mai accesibil film făcut de Haneke. Termen de comparaţie în materie de disonare perceptivă a audienţei (mă rog, unul din ele!) rămâne Caché.
01 februarie 2013
The Sessions: Hope of deliverance
From the darkness that surrounds us... (Paul McCartney)
În 1997, Jessica Yu câştiga un Oscar la categoria Best documentary short cu Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O'Brien. La acel moment, subiectul/personajul filmului avea 48 de ani, era complet paralizat şi din această cauză, obligat să stea în cea mai mare parte a timpului într-un fel de dispozitiv acţionat electric (iron lung) pentru a putea respira şi, în general, trăi. Autonomia de funcţionare unplugged era de 3-4 ore (cam cât a unei baterii
de laptop, dacă vreţi!).
Practic, un dublu prizonierat: mai întâi, în propriul trup şi apoi, pe o targă, la orizontală 24 de ore din 24, în plămânul de fier. Cu toate acestea, a absolvit Berkeley, era poet şi jurnalist (scria diverse materiale inspirate de problemele sale de integrare în societate). Povestea lui se învecinează cu excepţionalul, fiindcă O'Brien a încercat în permanenţă să depăşească stadiul de victimă (socială) a unei boli infecţioase contactate la 6 ani. Totuşi, în 1999, poliomielita îl va răpune!
În 2012, regizorul Ben Lewin (67 de ani, dar nu ştiu de ce eu mi-l imaginam mai tânăr), el însuşi un luptător cu teribila afecţiune, se reapropie de povestea lui Mark O'Brien. Versiunea sa porneşte de la un articol, On Seeking a Sex Surrogate, scris prin 1988, în care O'Brien relatează la persoana I experienţele prin care trece, unele absolut stânjenitor-hilare, pentru a-şi duce la capăt un vis aparent inaccesibil: real sex with a real woman!
Este ajutat în acest demers oarecum kamikaze de Father Brendan, un preot catolic deschis la minte (William H. Macy, perfect distribuit), care nu doar că îi dă binecuvântarea dar îi şi monitorizează din confesional evoluţia vieţii sexuale, dar mai ales de Cheryl [Cohen Greene], psihoterapeut şi sex surrogate pentru bărbaţi cu dizabilităţi de tot soiul. De asemenea, căsătorită şi mamă a doi copii. Personajul acesteia este interpretat de Helen Hunt, care face un rol pentru care ar merita înainte de Oscar (nominalizată, de altfel, pentru best supporting role) şi alte distincţii, un premiu pentru curaj!
În ceea ce înseamnă, de fapt, miezul său reactiv, filmul se concentrează pe sesiunile de terapie sexuală, deşi mai corect spus ar fi erotică, pe care Cheryl le ţine cu pacientul său (jucat de un John Hawkes „modificat” prostetic). Natura relaţiilor dintre ei, chiar dacă lămurită contractual şi conceptual de la bun început („mă plăteşti ca psihoterapeut, nu ca prostituată”), este mereu într-un echilibru fragil. Rând pe rând, funcţie şi de modul în care decurg şedinţele, fiecare şi-ar dori să nu mai fie în respectiva situaţie: el din cauza anxietăţii sau atacurilor de panică, ea fiindcă sesizează pericolul unui transfer afectiv mai periculos decât eşecul explicit al terapiei.
Oscilaţiile acestui veritabil seismograf de incertitudini şi senzaţii, Lewin are ştiinţa sau darul de a le capta vizual şi narativ cu infinită precauţie şi delicateţe într-o formulă ce explorează fără să cadă în ridicol sau obscen provocările psihice şi fizice pe care o persoană debilitată trebuie să le depăşească în sau din dorinţa de a avea o viaţă sexuală normală (admit că normal în contextul acesta poate suna straniu, dar o să-mi daţi dreptate după ce vedeţi The Sessions, hitul anul trecut la Sundance). Fireşte, conexiunea cu filmul lui Schnabel din 2007, Le scaphandre et le papillon, e inevitabilă. În pofida similarităţii tematice, povestea şi personajele de aici sunt mult mai accesibile publicului, iar identificarea primară e mult mai simplu obţinută. Nu simplist, atenţie!, ci cu economie de mijloace (de exemplu, Le scaphandre... excela la capitolul poezie, în cazul de faţă poezia e prezentă într-un sens mult mai prozaic, tehnic, dacă e permis paradoxul). Nu mă puneţi să aleg, însă!
P.S.: Incidentally, Cheryl still works as a surrogate these days... at age 68.
Practic, un dublu prizonierat: mai întâi, în propriul trup şi apoi, pe o targă, la orizontală 24 de ore din 24, în plămânul de fier. Cu toate acestea, a absolvit Berkeley, era poet şi jurnalist (scria diverse materiale inspirate de problemele sale de integrare în societate). Povestea lui se învecinează cu excepţionalul, fiindcă O'Brien a încercat în permanenţă să depăşească stadiul de victimă (socială) a unei boli infecţioase contactate la 6 ani. Totuşi, în 1999, poliomielita îl va răpune!
În 2012, regizorul Ben Lewin (67 de ani, dar nu ştiu de ce eu mi-l imaginam mai tânăr), el însuşi un luptător cu teribila afecţiune, se reapropie de povestea lui Mark O'Brien. Versiunea sa porneşte de la un articol, On Seeking a Sex Surrogate, scris prin 1988, în care O'Brien relatează la persoana I experienţele prin care trece, unele absolut stânjenitor-hilare, pentru a-şi duce la capăt un vis aparent inaccesibil: real sex with a real woman!
Este ajutat în acest demers oarecum kamikaze de Father Brendan, un preot catolic deschis la minte (William H. Macy, perfect distribuit), care nu doar că îi dă binecuvântarea dar îi şi monitorizează din confesional evoluţia vieţii sexuale, dar mai ales de Cheryl [Cohen Greene], psihoterapeut şi sex surrogate pentru bărbaţi cu dizabilităţi de tot soiul. De asemenea, căsătorită şi mamă a doi copii. Personajul acesteia este interpretat de Helen Hunt, care face un rol pentru care ar merita înainte de Oscar (nominalizată, de altfel, pentru best supporting role) şi alte distincţii, un premiu pentru curaj!
În ceea ce înseamnă, de fapt, miezul său reactiv, filmul se concentrează pe sesiunile de terapie sexuală, deşi mai corect spus ar fi erotică, pe care Cheryl le ţine cu pacientul său (jucat de un John Hawkes „modificat” prostetic). Natura relaţiilor dintre ei, chiar dacă lămurită contractual şi conceptual de la bun început („mă plăteşti ca psihoterapeut, nu ca prostituată”), este mereu într-un echilibru fragil. Rând pe rând, funcţie şi de modul în care decurg şedinţele, fiecare şi-ar dori să nu mai fie în respectiva situaţie: el din cauza anxietăţii sau atacurilor de panică, ea fiindcă sesizează pericolul unui transfer afectiv mai periculos decât eşecul explicit al terapiei.
Oscilaţiile acestui veritabil seismograf de incertitudini şi senzaţii, Lewin are ştiinţa sau darul de a le capta vizual şi narativ cu infinită precauţie şi delicateţe într-o formulă ce explorează fără să cadă în ridicol sau obscen provocările psihice şi fizice pe care o persoană debilitată trebuie să le depăşească în sau din dorinţa de a avea o viaţă sexuală normală (admit că normal în contextul acesta poate suna straniu, dar o să-mi daţi dreptate după ce vedeţi The Sessions, hitul anul trecut la Sundance). Fireşte, conexiunea cu filmul lui Schnabel din 2007, Le scaphandre et le papillon, e inevitabilă. În pofida similarităţii tematice, povestea şi personajele de aici sunt mult mai accesibile publicului, iar identificarea primară e mult mai simplu obţinută. Nu simplist, atenţie!, ci cu economie de mijloace (de exemplu, Le scaphandre... excela la capitolul poezie, în cazul de faţă poezia e prezentă într-un sens mult mai prozaic, tehnic, dacă e permis paradoxul). Nu mă puneţi să aleg, însă!
P.S.: Incidentally, Cheryl still works as a surrogate these days... at age 68.
31 ianuarie 2013
29 ianuarie 2013
Cvasimilitudini (L): Nolan meets Tarantino
Screenshot from The Dark Knight Rises (dir. Christopher Nolan/2012)
Screenshot from Django Unchained (dir. Quentin Tarantino/2012)
Diferenţa dintre cele două personaje e dată de epocă şi de motivaţii. Altfel, amândoi - Bane & Django - sunt nişte răzvrătiţi.
27 ianuarie 2013
Trailer alert: Inside Llewyn Davis (a film by Coen Bros)
Ziceam în Crème de la crème că singurul regret serios pe care l-am avut anul trecut a fost acela că fraţii Coen nu au lansat vreun film. Ei bine, în 2013 voi experimenta, probabil, alte regrete cinefile, dar nu acesta, fiindcă duetul Ethan & Joel iese la rampă cu Inside Llewyn Davis, povestea unui folkist newyorkez din anii 60, Dave Van Ronk (1936-2002). Vedem trailerul şi revenim cu o serie de consideraţii minuscule după!
Şi-acum microconsideraţiile (cu liniuţe):
- La fel ca Paul Thomas Anderson care l-a cooptat pe Mihai Mălaimare Jr. ca director de imagine pentru că Robert Elswitt, omul lui de bază, era indisponibil, şi fraţii Coen au fost nevoiţi să se reorienteze spre alt specialist, deoarece Roger Deakins, colaboratorul lor de cursă lungă, era prins cu Skyfall. Opţiunea lor s-a îndreptat spre Bruno Delbonnel (Amelie), care închide, practic, un cvartet faimos format din Barry Sonnenfeld (primele trei filme), Emmanuel Lubezki (Burn After Reading) şi sus-numitul Deakins (la celelalte 13 de până acum). Dacă iau în calcul doar cadrul de mai jos - excelentissim! - aş zice că au făcut alegerea corectă!
- Coen Brothers sunt cunoscuţi pentru lansarea pe orbită a unor actori aflaţi, în general, în apele cele adânci ale semianonimatului încât nu apar niciodată pe radare. Aşa, la o primă strigare, Josh Brolin (No Country...) şi Michael Stuhlbarg (A Serious Man) sunt printre cele mai recente şi sonore descoperiri de profil. Acum i-a venit rândul lui Oscar Isaac, aflat aici la primul major din carieră. Şi dacă tot l-am pomenit, să mai spun că, alături de diafana Carey Mulligan, reface cuplul din Drive (acolo era Standard, soţul plin de probleme ca pisica de purici).
- Dialogurile scrise de fraţii Coen sunt Rolls Royce-ul dialogurilor din cinematograful contemporan. E de-ajuns s-asculţi cu luare aminte cele câteva replici strecurate în trailer şi evidenţa slaps your face: „Condom on condom”, „A folk singer with a cat? Really, so bring your dick along too?”, „Why should I? You're here. Play me something.”
- Melodia ce răzbate din trailer nu e interpretată de Bob Dylan, aşa cum aţi putea crede. Vocea îi aparţine lui Isaac (Oscar, nu Chris, hahaha!) şi cântarea e pe bune, cum toate cântările din film sunt pe bune: „I've been playing for 20 years, so it was kind of the perfect storm of
things that came together for me to be a part of it. We did all the music live, no playback; it's like a concert movie. There's like six or seven songs in it." (cf. The Hollywood Reporter)
- Nimic nou în ce-l priveşte pe John Goodman! El e ca pătrunjelul în zeamă în orice film al fraţilor Coen... În schimb, pentru Timberlake e şansa vieţii. Dacă nici sub comanda lor nu convinge, atnci nu ştiu cine sau ce l-ar mai putea ajuta, so to speak!
- Nimic nou în ce-l priveşte pe John Goodman! El e ca pătrunjelul în zeamă în orice film al fraţilor Coen... În schimb, pentru Timberlake e şansa vieţii. Dacă nici sub comanda lor nu convinge, atnci nu ştiu cine sau ce l-ar mai putea ajuta, so to speak!
24 ianuarie 2013
Django Nero
Vajnic şi veşnic emul al lui Godard, pe care îl admiră fără să îl înţeleagă, Tarantino mai face o crestătură în grinda deconstructivismului maniaco-expansiv. Cu un ochi la isprăvile din vremurile de glorie ale mentorului său şi cu altul la producţiile de serie B din anii 70-80, cele care l-au format ca om şi deformat ca cineast, Tarantino continuă să demoleze (pa)ludic genuri cinematografice, să le treacă prin foc, sabie şi plumbi, făcându-le chisăliţă, în vreme ce Godard, situat la un nivel teoretic superior, merge şi el mai departe cu obsesia de a distruge/deforma limbaje (de altfel, ultimul său proiect se numeşte chiar aşa: Adieu au langage şi se vrea un experiment 3D filmat... cu două aparate foto).
După Inglourious Basterds, fantezie morbidă cu nazişti, Django Unchained este al doilea film tributar filonului de inspiraţie german (sursă: Cântecul Nibelungilor, din care Tarantino citează vag şi pe sărite, în stilu-i deja caracteristic). În timp ce Cântecul Nibelungilor este o prelucrare unificatoare a numeroase legende preponderent saxone, Django Unchained se dovedeşte a fi un melting pot cu pronunţată textură carnavalesc-parodică. Astfel, în viziunea lui Tarantino, prinţul Siegfried (pomenit, de altfel, ca atare în film) e un sclav negru pe nume Django, înregimentat pe plantaţiile albilor din sudul Americii (numele este preluat din spaghetti-ul omonim datând din 1966, cu Franco Nero în rolul principal).
Iar imaginaţia voioasă a domnului Quentin T. merge şi mai departe. La un prim nivel de lectură, atât Siegfried, cât şi Django sunt pe acelaşi palier, îndeplinind temporar atribuţii de valet. Fiecare cu motivaţia lui, evident. Siegfried, de pildă, va fi aghiotant cu scopul de a-l sprijini pe regele burgund Gunther s-o cucerească pe Brunhilda, regină islandeză de care acesta este îndrăgostit. Pe de altă parte, Django, negru fiind, va ocupa postul din raţiuni de camuflaj social! Problema e că exact fişa postului - alcătuită într-un registru aproape burlesc (costumaţie fistichie, gesturi nepotrivite etc). - îi sabotează alibiul necesar ducerii la bun sfârşit a nebunescului plan ticluit împreună cu cel de care a fost eliberat, Dr. King Schultz, vânător neamţ de recompense, fals dentist itinerant şi mare iubitor de vorbe de spirit şi preţiozităţi lexicale. Misiunea lor: răscumpărarea... Broomhildei, soţia lui Django, sclavă în Candieland, Mississippi.
Aşadar, inversarea rolurilor din baladă e desăvârşită. Curat carnaval, monşer!, asezonat pentru diversitate şi cu subtilităţi metatextuale. De exemplu, particula King reprezintă o aluzie mai mult decât străvezie la Gunther, regele amorezat, în vreme ce Brunhilda iese uşor şifonată din malaxorul onomastic: Broomhilda! Altfel spus, Tarantino menţine rezonanţa fonetică a numelui, dar poceşte ortografia. O licenţă deja familiară, deoarece ştim că el nu pune mare preţ pe ortografie, ale cărei limite le tot forţează. Cum nu pune mare preţ nici pe convenţiile textului sau genului în interiorul căruia se produce (aici westernul spaghetti). Nu le respinge in integrum, mai degrabă şi le apropriază într-o formă extrem de personală. Este, dacă vreţi, presiunea tipică pe care periferia o exercită asupra normelor de orice fel pe care dacă nu reuşeşte să le modifice, le supune unei hărţuieli permanente. Şi acesta este un caz fericit, pentru că, de regulă, marginalului i se asociază adjectivul semidoct!
Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului.
În concluzie, Django Unchained este un film ce rămâne egal sieşi: produs premium al unei forme infantile de fascinaţie, celebrare a histrionismului creativ lipsit de reguli sau constrângeri. Django, eroul, şi Tarantino, autorul, sunt în sintonie: amândoi se eliberează, primul deus ex machina, al doilea natural, dintr-o formă de sclavie. Sau tiranie. Tirania stăpânilor de plantaţii, respectiv tirania şefilor de studiouri şi a regulilor pe care le impun. În mod sigur ştiţi cântecelul acela italian pentru copii, Volevo un gatto nero. Ei bine, se potriveşte perfect în acest context. Tarantino a vrut un Django nero, nero... Şi l-a avut. Nu doar pe el, ci şi pe adevăratul Franco Nero, titular în '66, aici doar într-un cameo omagial. Întrebare-corolar: Tarantino is black?
P.S.. Luând în calcul plasarea ultimelor două filme pe o orbită socio-culturală germană n-ar trebui sp ne mirăm prea mult dacă următorul Kill Bill (vol. 3) va fi construit pe scheletul lui Faust.
După Inglourious Basterds, fantezie morbidă cu nazişti, Django Unchained este al doilea film tributar filonului de inspiraţie german (sursă: Cântecul Nibelungilor, din care Tarantino citează vag şi pe sărite, în stilu-i deja caracteristic). În timp ce Cântecul Nibelungilor este o prelucrare unificatoare a numeroase legende preponderent saxone, Django Unchained se dovedeşte a fi un melting pot cu pronunţată textură carnavalesc-parodică. Astfel, în viziunea lui Tarantino, prinţul Siegfried (pomenit, de altfel, ca atare în film) e un sclav negru pe nume Django, înregimentat pe plantaţiile albilor din sudul Americii (numele este preluat din spaghetti-ul omonim datând din 1966, cu Franco Nero în rolul principal).
Christoph Waltz (Dr. King Schultz) şi Jamie Foxx (Django Freeman)
Iar imaginaţia voioasă a domnului Quentin T. merge şi mai departe. La un prim nivel de lectură, atât Siegfried, cât şi Django sunt pe acelaşi palier, îndeplinind temporar atribuţii de valet. Fiecare cu motivaţia lui, evident. Siegfried, de pildă, va fi aghiotant cu scopul de a-l sprijini pe regele burgund Gunther s-o cucerească pe Brunhilda, regină islandeză de care acesta este îndrăgostit. Pe de altă parte, Django, negru fiind, va ocupa postul din raţiuni de camuflaj social! Problema e că exact fişa postului - alcătuită într-un registru aproape burlesc (costumaţie fistichie, gesturi nepotrivite etc). - îi sabotează alibiul necesar ducerii la bun sfârşit a nebunescului plan ticluit împreună cu cel de care a fost eliberat, Dr. King Schultz, vânător neamţ de recompense, fals dentist itinerant şi mare iubitor de vorbe de spirit şi preţiozităţi lexicale. Misiunea lor: răscumpărarea... Broomhildei, soţia lui Django, sclavă în Candieland, Mississippi.
Aşadar, inversarea rolurilor din baladă e desăvârşită. Curat carnaval, monşer!, asezonat pentru diversitate şi cu subtilităţi metatextuale. De exemplu, particula King reprezintă o aluzie mai mult decât străvezie la Gunther, regele amorezat, în vreme ce Brunhilda iese uşor şifonată din malaxorul onomastic: Broomhilda! Altfel spus, Tarantino menţine rezonanţa fonetică a numelui, dar poceşte ortografia. O licenţă deja familiară, deoarece ştim că el nu pune mare preţ pe ortografie, ale cărei limite le tot forţează. Cum nu pune mare preţ nici pe convenţiile textului sau genului în interiorul căruia se produce (aici westernul spaghetti). Nu le respinge in integrum, mai degrabă şi le apropriază într-o formă extrem de personală. Este, dacă vreţi, presiunea tipică pe care periferia o exercită asupra normelor de orice fel pe care dacă nu reuşeşte să le modifice, le supune unei hărţuieli permanente. Şi acesta este un caz fericit, pentru că, de regulă, marginalului i se asociază adjectivul semidoct!
Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului.
În concluzie, Django Unchained este un film ce rămâne egal sieşi: produs premium al unei forme infantile de fascinaţie, celebrare a histrionismului creativ lipsit de reguli sau constrângeri. Django, eroul, şi Tarantino, autorul, sunt în sintonie: amândoi se eliberează, primul deus ex machina, al doilea natural, dintr-o formă de sclavie. Sau tiranie. Tirania stăpânilor de plantaţii, respectiv tirania şefilor de studiouri şi a regulilor pe care le impun. În mod sigur ştiţi cântecelul acela italian pentru copii, Volevo un gatto nero. Ei bine, se potriveşte perfect în acest context. Tarantino a vrut un Django nero, nero... Şi l-a avut. Nu doar pe el, ci şi pe adevăratul Franco Nero, titular în '66, aici doar într-un cameo omagial. Întrebare-corolar: Tarantino is black?
Django vs. Django (Jamie Foxx vs. Franco Nero)
P.S.. Luând în calcul plasarea ultimelor două filme pe o orbită socio-culturală germană n-ar trebui sp ne mirăm prea mult dacă următorul Kill Bill (vol. 3) va fi construit pe scheletul lui Faust.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)