Los amantes del circulo polar: destinul ca palindrom

Nu la fel de celebru precum l'enfant terrible al cinema-ului spaniol contemporan, l-am numit pe Alejandro Amenábar, dar cu o amprentă stilistică extrem de personală, Julio Medem a fost ani buni critic, scenarist şi asistent de regie. După şapte scurtmetraje întinse pe durata a 18 ani, a venit şi debutul, Vacas (1992), un film de epocă deghizat în comedie suprarealistă, aplaudat şi luat în balon în egală măsură. Au urmat, în tumultuoşii ani '90, premii şi prezenţe la festivaluri cu trei pelicule: La ardilla roja (1993), Tierra (1996) şi sofisticatul Los amantes del circulo polar (1998). Acesta din urmă i-a confirmat statutul de cineast iconoclast, ghidat de idei şi reguli proprii, dar Lucía y el sexo (2001), veritabil manifest existenţialist-erotic şi probabil cel mai cunoscut film al său, i-a cimentat acest statut. 

Los amantes del circulo polar înseamnă prelucrarea şi rafinarea a două din trademark-urile care definesc stilul de scriitură Medem: simetria şi meta-naraţiunea. Filmul este o poveste de dragoste dincolo de timp şi spaţiu, filigranată într-un triptic palindromic care, asemeni prenumelor protagoniştilor, Ana şi Otto, nu-şi pierde înţelesul indiferent de unde e privit. Totul este permis, dar nimic nu este întâmplător sau gratuit aşezat în această geometrie cosmologică a coincidenţelor, comparabilă, poate, cu  Şotronul cortazarian.

Ana şi Otto: binom indestructibil. Fiecare e pentru celălalt stea polară, centru al universului, raţiune supremă de a exista. Odată despărţiţi de contexte potrivnice sau decizii exterioare lor, fiecare porneşte, precum magii odinioară, în căutarea celui înstrăinat, fiindcă celălalt e întruparea sensului unificator. Nici un obstacol nu poate fi de netrecut. Perioadele în care nu-şi stau alături sunt stranii interludii prin care timpul se strecoară mai greu ca o cămilă prin urechile acului (ar trebui să ştiţi parabola, nu insist!). Busola indică nordul, destinul se cere urmat. Cap compas. Stea polară. Cerc polar. Şi pupila, expresie ultimă a cercului în care totul se închide. 

Ana şi Otto. Otto şi Ana. Legaţi unul de altul aidoma îndrăgostiţilor rătăcitori şi muţi din Dolls, liricul film al lui Takeshi Kitano, înrudit tematic şi stilistic cu acest Los amantes..., care va deveni apoi sursă explicită de inspiraţie pentru somptuosul şi sinuosul Mr. Nobody (2009) al lui Jaco Van Dormael!

Sună simplu, dar prefer să sune aşa, chiar dacă sumedenia de niveluri de lectură invită sau predispune la o altă sumedenie de interpretări, care de care mai pretenţioase: filmul lui Medem este un poem în imagini. Veţi remarca ata abia la final, fiindcă până atunci veţi fi copleşiţi de povestea care prinde viaţă şi de viaţa care devine poveste sub ochii voştri. Atenţie, însă: viaţa - şi mă voi folosi de vorbele scriitorului guatemalez Augusto Monterroso - „nu e un eseu, deşi încercăm multe; nu e o povestire, deşi inventăm multe; nu e un poem, deşi visăm multe. Eseul povestirii poemului vieţii este o mişcare perpetuă; adică, o mişcare perpetuă.” Adică exact esenţa acestui film.

P.S.: Nu ştiu dacă ştiaţi, dar în limba spaniolă, trecând peste palindromurile născocite de Cortazar, palindromul palindromurilor e socotit a fi acesta: Somos seres sosos, Ada; sosos seres somos” (Suntem finite serbede, Ada; serbede finite suntem). Noroc cu astfel de filme care ne mai înobilează!

(Text-crochiu scris pentru secţiunea de film a Zilelelor Culturii Spaniole, un foarte ambiţios proiect cultural organizat în perioada 8-13 aprilie, de nişte buni prieteni din Timişoara. În cadrul acestuia proiectează şi filme. Anul acesta sunt trei: Los amantes del circulo polar, [Rec] şi Las 13 rosas.)

Director cameos in films of others (VI)

Oliver Stone în Torrente 3: El protector (dir. Santiago Segura/2005)

Nu-i vorbă, această comedie grosieră, în genul celor făcute la noi de Mediapro, e plină de cameo-uri precum maidanezii de purici! Într-unul apare şi John Landis, însă l-am preferat pe Oliver Stone, nu doar pentru reputaţie, ci şi pentru „rolul” în sine, un suporter ManUnited rupt de beat (apropo, în seara asta are loc derby-ul oraşului Manchester, United-City, genul de meci tipic englezesc în care nu mai contează punctele sau locurile în clasament, alea-s vax albina, ci rivalitatea istorică, atât)! Şi dacă tot am pomenit de fotbal (practic, nu prea aveam cum evita!) atenţie la cei trei flăcăi cu care se încaieră Torrente. Fanii lui Real îi vor recunoaşte imediat: Casillas, Guti şi Ivan Helguera!

Gambit. De mântuială!

Mi-e destul de clar că nu tot ce ating ei (Ethan & Joel) se transformă în Silver & Gold (U2, varianta live, dar asta e o micuţă divagaţie), dar tot îmi vine greu să pricep cum un scenariu ieşit de sub rotativa Coen poate duce la o loază de film precum Gambit (nu, nu e remake-ul crime caper-ului şaizecist cu Michael Caine, atâta mai lipsea!). Până şi The Hudsucker Proxy (difuzat as I write pe TVR), care e unul dintre cele mai slab cotate filme ale fraţilor Coen, la mare luptă cu The Ladykillers (acesta este un remake!), are acel chelcăşoz - stilul - care îl scoate din mulţime şi-i dă glanţ. Poate pentru că acolo au asigurat şi „servodirecţia”?

Gambit nu are nimic, nici măcar regizor (Michael Hoffman) uneori! Iar Alan Rickman, un actor pe care-l stimez enorm şi de la care aveam oareşce pretenţii, e complet over the top în rolul de mitocan cu bani colecţionar de artă. Aşa cevaaaa... rar am mai avut ocazia să văd!

Mă consolez cu gândul că în şahul pe care-l joacă ei la Hollywood pentru a-şi finanţa proiectele personale, genul acesta de sacrificiu e cumva necesar. Scenariul (aşa şi-aşa, dar nu prost) pentru Gambit e gambitul lor. Sunt curios, aşadar, să văd cum vor da mat graţie acestui avantaj obţinut dintr-o poziţie de aparentă vasalitate!

Un minunat interviu...

... cu o minunată doamnă (Marily Le Nir) amintindu-şi despre o Românie interbelică plină de arome, despre Alba Iulia, Sibiu şi... Lucian Blaga. Un minunat interviu în care am găsit câte ceva şi despre film. Şi chiar dacă nu aş fi găsit, interviul tot minunat ar fi fost şi tot aş fi pus link spre el.

«Mergeam peste tot cu prietena mea Ileana! În piaţă, la magazine, la cinema. Era o sală cu filme mute, primele filme cu Stan şi Bran… Aveam vreo şase ani! Şi mergeam singure la film. Nici un părinte n-ar mai îndrăzni astăzi să-şi lase fetiţele de şase ani să se plimbe singure, să meargă singure la cinema… Ne plăcea tare mult să intrăm în băcănia mică (épicerie fine), numită „Iulius Meinl.“»

Badlands: Three Reasons

(via Criterion)

Bella addormentata. Cu blândeţe despre viaţă şi moarte

Bella addormentata e un film tandru şi profund uman care, din păcate pentru agenda socială a autorului său, Marco Bellocchio, nu atinge miezul subiectului spinos pe care îl abordează: eutanasia. Şi asta fiindcă abordarea nu e frontală, ci prin învăluire, un fel de asediu narativ orientat nu pe detaliile unui context socio-politic real, ci pe detaliile care legitimează gândurile sau acţiunile protagoniştilor (fictivi). Prin urmare, spectatorii care se aşteaptă ca Bella addormentata să ofere muniţie pentru polemici sau să combată prejudecăţi din avanposturi clar delimitate, ar putea resimţi o oarecare dezamăgire.

Filmul nu e pentru activişti, indiferent de escadronul civic sau ideologic în care sunt înrolaţi. Aceştia îl vor găsi inconsistent deoarece se concentrează mai (prea?) mult pe dozarea judicioasă, paritară, a substanţei epice generoase (treabă ce uneori poate fi mai dificilă decât guvernarea în coaliţie). Acţiunea de aici, deşi e impropriu spus acţiune fiindcă e vorba de patru poveşti care se întretaie, e plasată în ultimele zile de viaţă ale Eluanei Englaro, o femeie ţinută artificial (mecanic) în viaţă (sau moarte cerebrală) vreme de 17 ani. În tot acest timp, Beppino Englaro, tatăl, s-a luptat prin tribunale pentru dreptul la... moarte al fetei sale (în fond, era o dorinţă pe care şi-o exprimase înainte de a avea accidentul şi de a intra în stare vegetativă).

L-a obţinut pe 9 iulie 2008 printr-o sentinţă care, practic, a împărţit Italia în două tabere şi a generat o criză constituţională de proporţii (Berlusconi, premier la acel moment, a emis un decret care anula decizia finală şi irevocabilă a justiţiei, însă preşedintele Giorgio Napolitano a refuzat să-l semneze). În cele din urmă, Eluana va fi deconectată de la aparate pe 9 februarie 2009, evenimentul fiind sinonim cu prima eutanasie înregistrată în Italia şi, vorba unui film (Vanilla Sky) care brodează altfel cam pe aceeaşi temă, „a revolution of the mind”.

Criza constituţională şi mişcările stradale pro şi contra eutanasiei, desfăşurate la începutul lui februarie 2009, în faţa clinicii unde era internată Eluana, servesc aşadar ca backdrop pentru examinarea subiectului prin raportare la persoane (repet, fictive) legate, tangenţial sau nu, de acest caz. 

Avem un senator din partidul lui Berlusconi, Uliano Beffardi (Toni Servillo), pus în faţa unei probleme de conştiinţă (obligaţia de a vota alături de partid, împotriva propriilor convingeri, sau demisia), fiica senatorului, Maria (Alba Rohrwarcher), susţinătoare a punctului de vedere al Bisericii, o fostă mare actriţă devenită catolică ferventă, habotnică (Isabelle Huppert, trecută pe generic ca... Divina Madre!), mamă a unei adoloescente aflată în moarte clinică şi un medic (Piergiorgio Bellocchio) ce îşi prelungeşte gărzile câteva nopţi la rând în tentativa de a împiedica sinuciderea unei tinere dependente de droguri.

Trebuie spus în acest punct că, pentru asamblarea blocurilor epice, Bellocchio operează diferit de Inarritu, de exemplu. Dacă mexicanul construieşte un întreg şi, adesea, impunător labirint de întâmplări pe care apoi îl ciopârţeşte savant şi necronologic sub ochii publicului, cele patru poveşti din Bella addormentata sunt autonome (cu excepţia, logică, a celei care-i implică pe Uliano şi Maria) şi prezentate fiecare separat, într-o ordine firească. 

Evident, timpii de expunere nu sunt egali, dar asta sau micile erori de compactare nu afectează cu nimic familiarizarea spectatorilor cu personajele sau rolul lor în naraţiune. Astfel gândit şi prezentat, filmul acesta, indiscutabil valoros, vorbeşte (fără a judeca) despre singurătate, durere, furie, boală, dragoste şi mai ales despre frică: frica de a trăi, de a iubi sau de a alege, ştiindu-se că orice alegere în astfel de situaţii volatile poate schimba ireversibil cursul lucrurilor sau al vieţilor altora.

Într-un fel, fiecare personaj se trezeşte dintr-un somn personal, numai că, fără să ciuntesc din meritele venerabilului cineast italian ori să mă cantonez într-un formalism excesiv, mă văd obligat să adaug următoarele: Almodóvar, fără să-şi propună în mod special asta, izbuteşte să problematizeze mult mai în adâncime cu Hable con ella (pornind de la o premisă relativ similară), chiar dacă îşi poziţionează discursul într-o zonă pe care mulţi au găsit-o frivolă! 

Aşadar, Bella adormentata, dincolo de calitatea intrinsecă a brandului Bellocchio, e mai curând o mixtură de character study şi film politic light, adică un produs artistic tributar unui ecumenism racordat freatic la „influenţele” creştin-democraţiei made in Italy. Dar genul acesta de bir genealogic nu-l face mai puţin agreabil sau frecventabil!

Refresh cu... supereroi!

Superman, Spiderman sau Batman (dir. Tudor Giurgiu) va fi proiectat la NexT International Film Festival, în cadrul secţiunii European Film Academy (de altfel, scurtmetrajul a fost premiat de EFA, la sfârşitul anului trecut, premiile EFA fiind un fel de Oscaruri europene). Vă propun, aşadar, un refresh şi implicit revizitarea interviului realizat cu scenaristul acestui scurtmetraj, Doru Lupeanu. Merită!