Ada Condeescu în Lupu, debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mustaţă (2013)
(imagine via fb)
(imagine via fb)
13 septembrie 2013
12 septembrie 2013
„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (8) [Quicksilver]
În episodul în care v-am prezentat faimoasă scenă a ciclo-seducţiei din Butch Cassidy... ziceam că o să vă arăt un pandant al acelui moment. L-am găsit în Quicksilver (dir. Thomas Michael Donnelly/1986) şi e un exemplu clasic de omagiere reverenţioasă a sursei. De la giumbuşlucurile pe bicicletă, inclusiv cel cu mărul edenic, până la filmarea prin suprafeţe mai mult sau mai puţin transparente şi fondul muzical licoros, toate au legătură cu originalul, dar fără ambiţia de a se ridica la acel nivel.
În rest, Quicksilver e un fel de Premium Rush al anilor 90, entertainment decent cu timide rădăcini în social, care nu flirtează cu posteritatea, nu e nici rupător de spectaculos în materie de cascade şi care, în ultimă instanţă, nu atinge magnitudinea omologului din 2012 (bifat deja în serialul dedicat Turului Franţei). Păcatul său e că ţinteşte în prea multe direcţii - dramă socială, comedie romantică şi ceva thriller printre - dar nu e convingător în nici una dintre acestea, spre deosebire de Premium Rush ce poate fi oricare din astea trei şi mult mai relevant din punct de vedere al contextului social (America de după criza din 2008 versus depresia economiei americane din epoca Reagan).
Raportat la timpurile sale, Quicksilver ar putea fi şi o combinaţie de Flashdance, Footloose şi Fame. Cu biciclete, însă. În el, Kevin Bacon e un agent de bursă (Jack Kasey) cu o carieră de succes ce-şi pierde slujba (şi odată cu el cam tot ce e de pierdut) din motive nu prea clare (o investiţie prost gestionată or smth). În pană de lichidităţi, se alătură unei trupe de curieri pe bicicletă. Şi chiar dacă biznisul nu prea merge, măcar îi oferă motive de distracţie. Totul stă sub semnul Seize the day on bike şi totul se întâmplă cum ai pocni din degete. Raiul lor beteag, dar vesel, e avariat definitiv după ce unul dintre colegii săi (Laurence Fishburne) e ucis de un dealer de droguri ce se folosea de serviciile lor, iar el trebuie să depună mărturie. Aici ostilităţile o cârmesc spre thriller, dar înainte să ajungă la nivelul ăsta, filmul căpătase deja o alură romantică prin inventarea unei poveşti de dragoste între cei pe care-i vedeţi în clip (partenera lui Bacon e Jami Gertz).
Finalmente, linia de forţă a acestui film - şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia au ba - e aceea că reuşeşte să acrediteze cu succes ideea că oamenii se pot descurca şi în vremuri tulburi, găsind sau inventând soluţii realiste pentru probleme ce nu le sunt imputabile lor. E un tip de pozitivism clişeizat, cvasidigerabil exact pentru că nu îşi propune mai mult de-atât!
În rest, Quicksilver e un fel de Premium Rush al anilor 90, entertainment decent cu timide rădăcini în social, care nu flirtează cu posteritatea, nu e nici rupător de spectaculos în materie de cascade şi care, în ultimă instanţă, nu atinge magnitudinea omologului din 2012 (bifat deja în serialul dedicat Turului Franţei). Păcatul său e că ţinteşte în prea multe direcţii - dramă socială, comedie romantică şi ceva thriller printre - dar nu e convingător în nici una dintre acestea, spre deosebire de Premium Rush ce poate fi oricare din astea trei şi mult mai relevant din punct de vedere al contextului social (America de după criza din 2008 versus depresia economiei americane din epoca Reagan).
Raportat la timpurile sale, Quicksilver ar putea fi şi o combinaţie de Flashdance, Footloose şi Fame. Cu biciclete, însă. În el, Kevin Bacon e un agent de bursă (Jack Kasey) cu o carieră de succes ce-şi pierde slujba (şi odată cu el cam tot ce e de pierdut) din motive nu prea clare (o investiţie prost gestionată or smth). În pană de lichidităţi, se alătură unei trupe de curieri pe bicicletă. Şi chiar dacă biznisul nu prea merge, măcar îi oferă motive de distracţie. Totul stă sub semnul Seize the day on bike şi totul se întâmplă cum ai pocni din degete. Raiul lor beteag, dar vesel, e avariat definitiv după ce unul dintre colegii săi (Laurence Fishburne) e ucis de un dealer de droguri ce se folosea de serviciile lor, iar el trebuie să depună mărturie. Aici ostilităţile o cârmesc spre thriller, dar înainte să ajungă la nivelul ăsta, filmul căpătase deja o alură romantică prin inventarea unei poveşti de dragoste între cei pe care-i vedeţi în clip (partenera lui Bacon e Jami Gertz).
Finalmente, linia de forţă a acestui film - şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia au ba - e aceea că reuşeşte să acrediteze cu succes ideea că oamenii se pot descurca şi în vremuri tulburi, găsind sau inventând soluţii realiste pentru probleme ce nu le sunt imputabile lor. E un tip de pozitivism clişeizat, cvasidigerabil exact pentru că nu îşi propune mai mult de-atât!
11 septembrie 2013
Blue Jasmine: nostalgie europeană highbrow
După un periplu filmografic ce a inclus trei capitale europene (Londra, Paris şi Roma), Woody Allen s-a întors în America. A făcut Blue Jasmine, un film petulant, superior trilogiei anglo-latine compuse din You Will Meet a Tall Dark Stranger, Midnight in Paris & To Rome With Love, însă nostalgia Occidentului îl urmăreşte şi e prezentă la tot pasul în noua sa cine-întreprindere. Sesizându-i slăbiciunea în diverse puncte ale filmului, am decis ca în locul unui text more or less sobru să alcătuiesc un decalog în nota de exuberanţă dezordonată pe care mi-a transmis-o această adorabilă comedie amară de moravuri lejere şi nevroze grele. I-am zis 8 porunci (autoimpuse) pe care trebuie să le respecte un film de Woody Allen turnat pe pământ american
1. Metropola în care se desfăşoară povestea trebuie să fie cât mai apropiată ca atmosferă de un oraş european. San Francisco, de pildă, e o opţiune viabilă.
1.1. Dacă filmezi în San Francisco şi nu arăţi Golden Gate-ul, fie şi fugitiv, mai bine o laşi baltă.
2. Titularele rolurilor principale feminine trebuie să fie european based (e ok şi adoptate de Europa), vorbitoare native de limbă engleză. Cate Blanchett şi Sally Hawkins (Happy-Go-Lucky, dar şi Cassandra's Dream, n.m) corespund profilului.
2.1. Dacă în distribuţie figurează Cate Blanchett e nevoie şi de versiunea sa americană cu rol decorativ: Tammy Blanchard. Dacă numele acesteia are o sonoritate apropiată de al titularei, cu atât mai bine.
3. Rolul lui Cate Blanchett trebuie scris de aşa manieră încât să o pună plenar în valoare. Dacă trebuie să se tânguie, atunci să se tânguie, dar cu moderaţie. Dacă trebuie să pară neajutorată sau, dimpotrivă, predator woman, go for it! Dacă trebuie să treacă fără preaviz de la o stare de spirit la alta (doar e bipolară!), atunci nu pregeta să o pui în astfel de situaţii. Are şcoala britanică de actorie (plus cea aussie, dar tot dracul ăla e, în esenţă), se va descurca. Iar publicul va fi impresionat ineluctabil.
3.1. Nu uita că trebuie să consume (mult) alcool, dar nu în exces!
4. E absolut necesară inserarea unei referinţe livreşti care să amintească de statul european în care ai făcut ultimul film. Nu-i musai să fie un citat din Dante sau Goldoni, e de-ajuns şi o cafenea. Cu condiţia să se numească Petrarca!
5. Plasează un non-sens cât casa din care să reiasă dispreţul pentru o anumită categorie de cetăţeni americani (bogătaşii snobi/parveniţi). E.g.: deşi are un iPhone, Jasmine habar nu are să folosească un computer!
Precizarea mea: În genere, o astfel de eroare poate afecta decisiv credibilitatea unui film, cu atât mai mult cu cât chichiţa de care vorbesc are rolul de a resuscita arcul narativ (aşa cum se întâmplă aici). Dacă vă aduceţi aminte, după un oarecare ralanti, filmul reporneşte în forţă exploatând tocmai această găselniţă: Jasmine ajunge să cunoască un bărbat ce i-ar putea oferi siguranţa financiară de odinioară. participând la o petrecere recomandată de colega ei de curs, altă computer illiterate cu iPhone.
Trec peste faptul că acel curs, un fel de PC for dummies, nu cadrează cu stilul de viaţă al unei persoane care a trăit într-un paradis scrobit. Cu alte cuvinte, la standingul pe care-l avea înainte de momentul prăbuşirii (undeva după 2010), e greu de crezut că ar fi putut ţine un computer prin casă doar de fiţă fără să fi avut măcar curiozitatea de a vedea cum funcţionează. Scăparea e cu atât mai ciudată cu cât Allen nu vrea să-şi desfiinţeze personajele şi nici să le facă să pară stupide! Îmi place să cred, deci, că scurtcircuitul ăsta e generat fie de realitatea care l-a surclasat pe bătrânul cineast, fie de refuzul său de a-şi actualiza sursele de inspiraţie. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu caut pete în soare. Am trecut cu vederea anomalii şi mai stridente. „Decât” că în situaţia dată, e prea in the face potriveala din condei ca să mă fac că n-o văd.
2. Titularele rolurilor principale feminine trebuie să fie european based (e ok şi adoptate de Europa), vorbitoare native de limbă engleză. Cate Blanchett şi Sally Hawkins (Happy-Go-Lucky, dar şi Cassandra's Dream, n.m) corespund profilului.
2.1. Dacă în distribuţie figurează Cate Blanchett e nevoie şi de versiunea sa americană cu rol decorativ: Tammy Blanchard. Dacă numele acesteia are o sonoritate apropiată de al titularei, cu atât mai bine.
3. Rolul lui Cate Blanchett trebuie scris de aşa manieră încât să o pună plenar în valoare. Dacă trebuie să se tânguie, atunci să se tânguie, dar cu moderaţie. Dacă trebuie să pară neajutorată sau, dimpotrivă, predator woman, go for it! Dacă trebuie să treacă fără preaviz de la o stare de spirit la alta (doar e bipolară!), atunci nu pregeta să o pui în astfel de situaţii. Are şcoala britanică de actorie (plus cea aussie, dar tot dracul ăla e, în esenţă), se va descurca. Iar publicul va fi impresionat ineluctabil.
3.1. Nu uita că trebuie să consume (mult) alcool, dar nu în exces!
 |
| credit foto: OutNow.ch |
5. Plasează un non-sens cât casa din care să reiasă dispreţul pentru o anumită categorie de cetăţeni americani (bogătaşii snobi/parveniţi). E.g.: deşi are un iPhone, Jasmine habar nu are să folosească un computer!
Precizarea mea: În genere, o astfel de eroare poate afecta decisiv credibilitatea unui film, cu atât mai mult cu cât chichiţa de care vorbesc are rolul de a resuscita arcul narativ (aşa cum se întâmplă aici). Dacă vă aduceţi aminte, după un oarecare ralanti, filmul reporneşte în forţă exploatând tocmai această găselniţă: Jasmine ajunge să cunoască un bărbat ce i-ar putea oferi siguranţa financiară de odinioară. participând la o petrecere recomandată de colega ei de curs, altă computer illiterate cu iPhone.
Trec peste faptul că acel curs, un fel de PC for dummies, nu cadrează cu stilul de viaţă al unei persoane care a trăit într-un paradis scrobit. Cu alte cuvinte, la standingul pe care-l avea înainte de momentul prăbuşirii (undeva după 2010), e greu de crezut că ar fi putut ţine un computer prin casă doar de fiţă fără să fi avut măcar curiozitatea de a vedea cum funcţionează. Scăparea e cu atât mai ciudată cu cât Allen nu vrea să-şi desfiinţeze personajele şi nici să le facă să pară stupide! Îmi place să cred, deci, că scurtcircuitul ăsta e generat fie de realitatea care l-a surclasat pe bătrânul cineast, fie de refuzul său de a-şi actualiza sursele de inspiraţie. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu caut pete în soare. Am trecut cu vederea anomalii şi mai stridente. „Decât” că în situaţia dată, e prea in the face potriveala din condei ca să mă fac că n-o văd.
6. Toate secvenţele neutre, de acoperire, îndeosebi cele exterioare, trebuie să conţină acorduri melancolice de smooth jazz din motive lesne de înţeles.
7. Dacă schimbi continentul, schimbi şi directorul de imagine. Fără scene nocturne şi fără spaţii întunecate, la ce bun să-l trambalezi pe Khondji? Plus că era deja luat de Haneke!
Precizarea mea: După o colaborare mai veche (Anything Else) şi două mai recente (Midnight... & To Rome...) ce păreau să anunţe un parteneriat de mai lungă durată, David Khondji a fost înlocuit cu Javier Aguirresarobe.
8. Gamble! Foloseşte de suficient de multe ori numele unei capitale europene (Viena) pentru a lăsa loc de speculaţii pe tema următoarei destinaţii posibile.
Aş fi putut să merg până la 10, dar 10 e un clişeu (orice top are 10 poziţii, decalogului de-aia-i zice decalog etc.). Iar eu, la fel ca Allen, am oroare de clişee (cu excepţia clişeelor mele). De unde ar trebui să rezulte că practicăm şi acelaşi tip de (auto)ironie!
10 septembrie 2013
„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (7) [„Total, total, total, totally, total, total, total providence”]
Apostolul Pavel, Philip K. Dick şi Richard Linklater în acelaşi film.
„For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.” (1 Corinthians 13:12)
„For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.” (1 Corinthians 13:12)
Ori poate vreţi versiunea în limba română? Atunci poftiţi aici: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (cf. http://biblia.resursecrestine.ro/1-corinteni/13)
Iar scena asta nu numai că e una dintre cele mai bune în categoria ei, ci e printre alea pe care oricât te-ai strădui să le uiţi, nu le poţi uita şi pace.
Iar scena asta nu numai că e una dintre cele mai bune în categoria ei, ci e printre alea pe care oricât te-ai strădui să le uiţi, nu le poţi uita şi pace.
09 septembrie 2013
The Newsroom Countdown ## 8 [„I mean, what the fuck?!”]
Charlie Skinner (Sam Waterston) in The Newsroom, season II, episode 8, Election Night, Part 1 (dir. Jason Ensler)
După o săptămână de inexplicabilă şi neexplicată pauză (acuma nu că ar mai conta!), The Newsroom is back on air. În condiţiile în care titlul episodului e un indiciu mai mult decât limpede despre osatura subiectului, mult mai ofertante sunt ramificaţiile secundare propuse de Sorkin: a) soarta demisiilor de onoare solicitate de vedetele ACN şi de directorul de ştiri ca urmare a implicării în scandalul Genoa? b) evoluţia relaţiei personale dintre Will McAvoy şi MacMcHale. Fără să spoileresc, spun doar că există cel puţin un iepure în jobenul scenaristului, iar iepurele acela nu e roz...
În altă ordine de idei, indiferent de modul în care se va sfârşi acest sezon (săptămâna viitoare e ultimul episod), Sorkin şi-a asigurat continuarea serialului. Informaţia a fost dezvăluită de Jeff Daniels, zilele trecute, pe twitter. Cum ar veni, e o veste bună în haine cernite, partea a doua având legătură cu aşteptarea. I mean, what the fuck?! Până anul viitor, în iulie, e o grămadă de vreme. O veşnicie!
And yeah, the four letter word & its derivatives are the key words of this episode! Prepare yourself to be amazed hearing them in odd situations...
08 septembrie 2013
Cvasimilitudini (LXXIV) [How to dismantle a telephone bomb]
Screenshot from The Conversation (dir. Francis Ford Coppola/1974)
Screenshot from Munich (dir. Steven Spielberg/2005)
Plus suplimentul de paranoia şi delir gestual livrat cam în aceleași cantități și în același ritm.
07 septembrie 2013
Veneţia 70 [Depeşă fulger: Oficial, Under the Skin NU e cel mai bun film din competiţie]
Drăguţule bace,
Nu mă pricep şi pace: Under the Skin, favoritul meu, a trecut ca un meteorit pe-aici. E ca şi cum n-ar fi fost. Ieri l-au văzut, azi nu e. Palmaresul o dovedeşte. Sunt de acord, nu premiile dau întotdeauna măsura valorii unui film, însă îmi place să cred că filmul lui Glazer ar fi meritat luat în seamă.
Ce trebuie spus neapărat în clipa asta e că Bertolucci & comp. au luat pe toată lumea prin surprindere acordând Leul de Aur unui documentar: Sacro GRA de Gianfranco Rosi (un film despre marginalii Romei, din câte am înţeles, nu neapărat dezmoşteniţi ai soartei, ci anonimi cu profesii anodine, o Romă văzută din perspectiva lor de periferici sau ceva de genul). Recunosc: nu m-a interesat Sacro GRA. Nu din cauza genului, ci pentru că pur şi simplu nu aveam spaţiu pentru el (mă interesau altele din zona asta: The Unknown Known al veteranului Errol Morris şi cel despre Lance Armstrong).
 |
| Gianfranco Rosi, regizorul filmului care a cucerit Leul de Aur (imagine via pagina de fb a festivalului) |
Probabil că se vor isca dezbateri intense şi comentarii înveninate, habar nu am însă pe ce temă din astea două:
- aşa-zisul favoritism, cap de acuzare şi pentru alţii (de ex., Tarantino, în 2010): un reputat şi venerabil cineast italian - Bertolucci - ar putea fi bănuit a făcut jocurile pentru un conaţional (ar fi o stupizenie, deoarece nu decide doar preşedintele de capul său)
- orientarea Mostrei într-o direcţie revoluţionară, alinierea ei la o formă mult mai obiectivă de a surprinde realităţile vremurilor: filmul documentar.
- orientarea Mostrei într-o direcţie revoluţionară, alinierea ei la o formă mult mai obiectivă de a surprinde realităţile vremurilor: filmul documentar.
Poate nu se va comenta deloc, habar nu am. Sunt cam agitat acum şi nu am cea mai bună stare pentru analize (plus că nu e punctul meu forte).
Închei aici, însă nu înainte de a-ţi spune că mă bucur tare mult pentru Tsai Ming-liang, despre al cărui film (Stray Dogs, o bizarerie acaparantă distinsă cu Marele Premiu al Juriului) nu am mai apucat să-ţi scriu la timp. Dacă reuşeam, ai fi văzut că mi-am reconsiderat lista de favoriţi. Şi mă mai bucur pentru grecul Alexandros Avranas, premiat cu Leul de Argint pentru cel mai bun regizor. Dacă mi se permite, aş zice că măcar cu ăsta mi-a ieşit...
Ca să fie tortul ornamentat corespunzător, şi juriul condus de Schrader şi-a făcut numărul, dincolo, în Orizzonti, premiind Tom a la ferme de Dolan. Bleah (pentru film)!
Pentru cei interesaţi, pun link cu lista completă a premiilor.
Pentru cei interesaţi, pun link cu lista completă a premiilor.
Ciao!
(alg)
(alg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)