Director cameos in films of others (VIII)

Claude Chabrol în Les jeux d'amour, debutul în lungmetraj al lui Philippe de Broca (1960)

Rolul principal în acest film e deţinut de Jean-Pierre Cassel, adică tatăl lui Vincent, care urma să devină mult mai celebru decât figura paternă. Alte vremuri, alte întâmplări...

Juxtapuneri (XXIX) [„Deşertul pentru totdeauna”]

Screenshot from Gerry (dir. Gus Van Sant/2002)

„Prindeţi puiul de mamut

Ce de mine se ascunde

Şi-n acest deşert tăcut

Aşezaţi-mă oriunde” 

(versuri de Leonid Dimov din volumul Eleusis, apărut iniţial în 1970 şi republicat în 2010, în al doilea volum al Operei poetice, la Editura Paralela 45)

Aningaaq

V-aduceţi aminte scena din Gravity în care astronauta Ryan Stone (Sandra Bullock) ajunge pe Soyuz-ul rusesc şi, aflată pe punctul de a renunţa, mai face o ultimă încercare de a comunica prin aparatura radio de la bordul navei? Bine, atunci! Nu ştiu ce v-aţi imaginat voi că se întâmplă celălalt capăt al firului (oare pot zice aşa?), dar eu mi-am imaginat un chinez jucându-se cu câinii şi copilul din dotare.

O scenă oarecum idilică, de familie, într-un spaţiu cald, primitor. Ei bine, am fost la mii de kilometri distanţă (inclusiv geografic). Nu aş vrea să dau din casă, dar în scurtmetrajul de faţă găsiţi răspunsul (în caz că vă interesează). E scris şi realizat de Jonas, fiul lui Cuaron (co-scenarist, de altfel, la Gravity) şi mi se pare mai bun, mai cool şi mai fair decât plicticoasa şi plata operă sci-fi cu veleităţi revoluţionare. Warner Bros l-a propus deja pentru Oscar-uri la secţiunea live-action short, iar dacă va prinde nominalizarea ar fi pentru prima oară în istorie când un lungmetraj şi spin-off-ul său în versiune scurtă ar merge la acelaşi bal, în acelaşi an!

Aningaaq, deci! A costat 100.000 de dolari, însă cei mai mulţi bani s-au dus pe transportul membrilor echipei de filmare în Groenlanda (10 persoane).

Cvasimilitudini (LXXXIV) [Room 237]

Screenshot from The Shining (dir. Stanley Kubrick/1980)

Screenshot from King of the Hill: Season 12, Episode 5 - Death Picks Cotton (dir. Tony Kluck/2007)

"Four is what...?" (28) [The Necessary Death of Charlie Countryman]

Bucureştiul - nu doar în versiune nocturnă - iese cel mai bine din filmul ăsta. Şi arată chiar rezonabil. N-am văzut celebra frunză pe nicăieri, semn că duduia blondă nu s-a implicat în proiect, prin urmare ceea ce face Fredrik Bond (încă un clipangiu ce se apucă de cinema, Charlie Countryman fiind debutul său în lungmetraj) bate zece campanii de promovare turistică a Capitalei. Nu trebuie să vă gândiţi la subtilităţi, nu s-a gândit nici el, nici în raport cu Bucureştiul, nici cu povestea pe care o spune. Cu toate astea, produsul poate funcţiona lejer ca vehicul publicitar decent cu condiţia să ajungă la un segment consistent de public.

Gagici mişto, viaţă de noapte efervescentă condimentată cu alcool şi droguri uşoare, preţuri accesibile, localnici amabili cu străinii, poliţişti unşi cu toate alifiile, cam astea-s elementele ce ar putea fixa identitatea oraşului în imaginarul aventuros-romantic al tinerilor de-afară (targetul ar fi cei între 23 şi 30 de ani). Zugrăvit în tonuri moderate care îmbină decent clişeul nu prea gros cu originalitatea subţirică, Bucureştiul acesta e dezirabil, easy like a sunday morning, cu condiţia să nu te încurci cu domnişoare autohtone combinate cu expaţi dubioşi, proprietari ai unor afaceri nu tocmai curate. E singurul semnal de alarmă, dacă pot zice aşa, pe care-l trage Bond, dar e doar un device narativ, nimic mai mult! Bizar sau nu, câinii vagabonzi sau ţiganii ca vectori ai exotismului metropolitan balcanic sunt evacuaţi din peisaj.  

Ar fi fost nevoie de un aluat epic mai răsărit de-atât: Charlie (Shia LaBeouf), un ins ce pare că încă nu a ieşit din adolescenţă, deşi are 25+, vine într-o ţară de la capătul lumii (as he knows it) îndemnat de spiritul mamei sale decedate. Va întâlni o localnică (Gabi, „fata cu picioare de căţeluş”/Evan Rachel Wood) impulsionat de ultima dorinţă a unui ins care-i moare, în braţe, pe avion (Caramitru, tatăl fetei), ba mai mult se şi îndrăgosteşte de ea, chiar dacă e cuplată cu Nigel (Madds Mikkelsen), un fel de binefăcător. Acesta e amestecat în some fishy business cu Darko (Til Schweiger), patron de sexy club, în care Charlie va ajunge împreună cu nişte ciudaţi, colegi de hostel, şi va da de belea pentru că n-au bani să plătească nota de plată umflată (singura referinţă negativă de acest tip, dar logică având în vedere contextul). Toate aceste convuluţii ale plotului nu duc în vreo direcţie relevantă. Şi nici nu-s tratate vizual în manieră Wong Kar Wai-ană pentru a compensa subţirimea! Cât despre actorii români, personajele lor rămân undeva la nivelul unor schiţe abandonate prematur, dar măcar sunt tonice.

All in all, The Necessary Death of Charlie Countryman e un soi de thriller romantic ce arată ca un videoclip expandat, un talmeș-balmeș de idei cu potenţial eşuate finalmente în melasa convenţionalului. Cum ziceam, decorul are vino-ncoa, dar pentru cei interesaţi de poveste, desele flic-flacuri şi valul de coincidenţe puse cu mâna fac dovada lipsei de imaginaţie. Ţintind spre stilul eclectic-electrizant al lui Danny Boyle de a livra stări de spirit şi metropole în ţiplă, Bond reuşeşte să captureze ocazional şi doar frânturi din vibraţia interioară, intens jubilatorie a celui ce explorează locuri nefamiliare, periculoase, promiscue. Repetatele detour-uri psihedelizate sunt umplute cu aburi glam şi lumini calde, camera pluteşte, iar ochii se fac mari de la unghiurile înguste de filmare. Scenele de acţiune sfârşesc inevitabil pe altarul slow motion-ului, procedeu pentru care Bond are o slăbiciune neostoită şi pe care-l subliniază sonor. Atunci când trebuie să fie limpede că ceea ce vedem e important (sau interesant), regizorul reduce viteza şi dă muzica tare (altfel prizabilă: piese marca Moby, asezonate pentru culoare locală cu Esma Redzepova şi... o doină de Sandu Ciorbă revizitată de Tony Gatlif).

Bref: Tot Bucureştiul iese cel mai bine din tot acest melting pot. With a twist...

 Serios?

P.S.: Film reţinut în competiţia oficială a Berlinalei 2013, dar nereţinut de palmares.

Cvasimilitudini (LXXXIII) [„Make it rain”]

Eu nu spun că din filmul lui Kubrick s-au inspirat. Se prea poate, după cum la fel de bine se prea poate să nu. Fact is: eu unul la momentul ăsta m-am gândit (time code: 1:20 - 1:45). Pe de altă parte, e cumva bătător la ochi ca în două filme, ambele action-uri electrizante, să întâlneşti acelaşi „număr” (cu mici variaţiuni de coregrafie): detonarea unui purcoi de bani. Mă rog, se poate discuta despre semnificaţii, dar nu am ajunge prea departe.

 Screenshot from Now You See Me (dir. Louis Letterier/2013)

Screenshot from 2 Guns (dir. Baltasar Kormákur/2013)

Room 237: Kubrickmanie fecundă

Unul dintre tipii cu care stă de vorbă Rodney Ascher în Room 237 (un documentar din 2012 despre fanaticii sectanţi The Shining) e convins că filmul în speţă reprezintă mărturisirea regizorului, abil camuflată, că aselenizarea a fost un fake. La care el a contribuit. „I'm not saying we didn't go to the moon, I'm just saying that what we saw was faked and that it was faked by Stanley Kubrick”, zice el. Admite într-un anume punct al discuţiei că teoria lui ar putea fi invalidată, dar se grăbeşte să adauge că toate îndoielile s-au risipit în momentul în care a zărit imaginea navetei Apollo 11 pe puloverul lui Danny Torrance: „And then at about 58 minutes in the film is the famous scene where Danny's playing with his trucks, and he stands up and he's wearing the Apollo 11 sweater with the rocket taking off”. Bang, asta era!

Plus încă un amănunt esenţial ce elucidează, vezi Doamne, şi enigma schimbării numărului camerei, din 217 cum era în carte, în 237 (legenda spunea că modificarea s-a făcut la solicitarea conducerii hotelului Timberline Lodge în care s-a filmat): „Stanley was lying. It’s not the reason that he changed the room number from 217 to 237. The reason that he changed it from 217 to 237 was because the room 237 in the film represents the moon landing stage where he worked. And the moon, the standard science textbook said and they still say (…) that the mean distance of the moon from the earth is exactly 237,000 miles. So he changed that so that you would understand that this was the moon room.” Ce altă explicaţie ar putea avea plasarea unor astfel de indicii ştiut fiind faptul că Stanley Kubrick era un perfecţionist, un maniac al detaliului?

Acesta e, de altfel, refrenul la care recurg toţi intervievaţii din documentarul lui Ascher pentru a-şi susţine ipotezele privind pânza freatică a subtextelor din The Shining: Kubrick a fost un maestru, un control freak, un geniu. Iar geniile nu lasă nimic la întâmplare, ştim cu toţii, spun ei în numele nostru, luându-ne cumva complici. În The Shining (dar e valabil şi pentru restul producţiilor kubrickiene) nimic nu e introdus aiurea, amatoristic. Fiecare pas făcut în afara spaţiului narativ creat de Stephen King are un sens în sine, e parte a unui simbolism complex, inepuizabil. La un capăt al spectrului interpretărilor abracadabrante e „citirea” The Shining drept o denunţare (subtilă) a genocidului căruia i-au căzut victime indienii americani, la celălalt, tratarea ca alegorie a Holocaustului („And for a German historian, if you put the number 42 and a German typewriter together, you get the Holocaust, because it was in 1942 that the Nazis made the decision to go ahead and exterminate all the Jews they could.”)

Alegând să îi lase off screen, Ascher îşi pune vorbitorii pe picior de egalitate, combinându-le teoriile într-un labirint sonor de dovezi concurente, recurente, ocurente. Spectatorul poate evalua singur tot acest „body of evidence” şi - mult mai important! - îl poate judeca pe fiecare opinent în parte strict după afirmaţiile debitate, nu după cum arată sau alte criterii externe. Interesant e că o parte din comentariile lansate cu nonşalanţă sunt convingătoare. Logice. De pildă, o tentativă de a cartografia etajele hotelului Overlook demonstrează cum se metamorfozează camerele şi cum ele dispar de la o scenă la alta, concluzia fiind că platoul de filmare e şi el pate din şaradă. E drept: cele mai multe digresiuni frizează scrânteala, iar aici la loc de cinste se află o teorie în prelungirea poveştii cu simularea expediţiei pe Lună. It goes like this: prin majusculele ROOM No. 237 inscripţionate pe cheia aflată în yala uşii respectivei camere, Kubrick intenţionează să fixeze subliminal în mintea publicului cuvintele MOON şi ROOM. Zice omul: „So «room number 237», except that the only capital letters on the key are r-o-o-m and then the «n» from the acronym n-o. And if there's only two words that you can come up with that have those letters in 'em, there are «moon» and «room». And so on the key, the tag, it says «moon room». And that is the moon room. This is where everything happens, and none of it's real.” (Ascher e drăguţ şi nu insistă asupra faptului că literele respective pot fi aranjate astfel încât să dea şi MORON).

Ce distinge Room 237 de un bonus feature făcut pentru un DVD ediţie aniversară e isteţimea cu care autorul său foloseşte puzderia de detalii expuse de opinenţi pentru a proiecta o imagine a modului în care mintea umană îşi potoleşte foamea de semnificaţii. Creierul nostru, mă rog, o parte a lui, pare a spune Ascher, e proiectat să caute şi să facă tot soiul de conexiuni, indiferent de provenienţa stimulilor. Nu-i de mirare, aşadar, că un film ca The Shining, plin de aluzii, cu o bogată imagerie şi cu erori de continuitate aparent deliberate, devine un teren ideal de joacă pentru persoanele cu o relaţie specială cu realitatea. Evident, în centrul păienjenişului stă (e pus) Kubrick însuşi: cei care-i analizează filmul se raportează la el ca instanţă auctorială absolută, misterioasă, evazivă. Mai evazivă ca niciodată, poate.

- selecţia marcată cu roşu îmi aparţine iar în inteiorul ei ar trebui să descifrăm chipul lui SK-

Dincolo de latura spectaculoasă care tinde să obtureze esenţialul, Ascher propune o altă perspectivă asupra relaţiei autor - public, cu accent pe falanga de obsedaţi din componenţa acestui public. Pe de altă parte, e şi o dovadă că fascinaţia pervers-sofisticată exercitată de filmele lui Kubrick se menţine la aceleaşi cote înalte dincolo de trecerea anilor. For what it's worth, Room 237 e inteligent realizat, captivant şi amuzant în numeroase/repetate rânduri. Dacă Ascher s-ar gândi să aplice grila asta de analiză şi altor filme, aş fi interesat să văd rezultatul. Are balta peşte: de la orice Lynch până la... Winding Refn!