Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

23 decembrie 2013

The Spectacular Now: tentativă stimabilă de redefinire a romantismului adolescentin

Genul High school romance/Teen movie romance e în asemenea măsură sufocat de clișeele impuse de Hollywood încât nu trebuie să fii vreun critic astuţios pentru a-ţi da seama cu ce se consumă un astfel de film doar ascultând premisa de la care demarează! Dacă, spre exemplu, v-aş spune că The Spectacular Now începe cu Sutter Keely (Miles Teller, puştiul ahtiat după BD-uri şi reponsabil de accidentul mortal din Rabbit Hole), invitând o colegă oarecum banală, Aimee, tipul şoarece de bibliotecă timid (Shailene Woodley, adolescenta rebelă din The Descendants), să-l însoţească la o petrecere doar pentru a-i face în ciudă ex-ei (Brie Larson, the-prettiest-girl-in-school-neighbourhood-galaxy etc.), sunt convins că n-aţi muri de curiozitate să vedeţi ce urmează.


Şi pe bună dreptate, fiindcă aţi şti sau aţi intui din capul locului că legile genului dictează ca personajul lui Larson să fie negativ-superficial şi să-şi înlocuiască fostul iubit, de care s-a despărţit din vanitate, cu un găligan cam prostovan, de preferinţă sportiv, în vreme ce personajul lui Teller, confecţionat cam din acelaşi aluat, trebuie, cel puţin la început, să-şi trateze grosolan noua achiziţie, oricum căzută-n fund după el, pentru a descoperi pe parcurs că el e îndrăgostit lulea against his better judgement. Fosta va reapărea mai apoi pentru a-i face ochi dulci, însă numai ca un exerciţiu tâmpit de răzbunare, ăsta va cădea în capcană de aşa manieră că sărăcuţa şi naiva Aimee îi va surprinde în flagrant delict, întâmplare nefastă ce-i va frânge inima. O va rupe la fugă plângând, în timp ce Sutter ar striga „Opreşte-te! Nu e ceea ce crezi”, cheltuindu-şi ulterior toată energia pentru a o recuceri, graţie unui gest romantic măreţ asociat cu Prom Night sau ceva de genul, în funcţie de cât de sălbatic de originali se simt realizatorii. Dacă nu, merge şi sfânta baie învoluntară în piscină rezervată fostei...

Ei bine, îmi face o deosebită plăcere să vă anunţ că The Spectacular Now, al treilea lungmetraj semnat James Ponsoldt (Off the Black şi Smashed), ocolește toţi aceşti tropi (şi stropi), alegând o cărare mai puţin frecventată. Scenariştii Michel H. Weber şi Scott Neustadter, adică echipa care a dat (500) Days of Summer, ştiu că povestea primei iubiri e o experienţă mult prea complicată pentru a fi controlată narativ prin formula îndelung tăbăcită de marile studiouri, ca să nu mai vorbesc de cea indie-pretențioasă, care nu e altceva decât formula hollywoodiană travestită în ţoale de hipster.


Primul efect al absenței plotului rutinier este acela că filmul respiră natural prin „plămânii” asiguraţi de secvenţele extinse în interiorul cărora, ferite de constrângerile tiparului, protagoniştii se lasă în voia firii, descoperindu-se reciproc. Filmul trăiește sau moare din chimia lor, iar Woodley şi Teller (chiar dacă el pare un vajnic absolvent al şcolii de non-actorie Vince Vaughn) se potrivesc de minune, acreditând personaje alcătuite mai ales din vulnerabilităţi, ezitări şi defecte decât din puncte-forte sau cocoşisme. Ea este inteligentă și delicată, dar şi naivă în relaţiile cu băieţii, el e macho şi are destulă experienţă socială pentru a o pune în umbră cu stilul său jemanfişist şi extrovertit. Nu o face deliberat, pur şi simplu îi vine uşor să se impună. E o atitudine, care ce altceva ar putea fi?, decât o formă de a masca cicatrici psihice profunde. Stop joc, am mai văzut asta, vor spune cei obişnuiţi să găsească pete în soare! Greşit, deoarece convingerea mea este că, în ciuda deja vu-ului, The Spectacular Now rămâne fidel principiului pe baza căruia e gândit: realismul. Iar viaţa lui Sutter, până la cei 18 ani ai săi, e strict o acumulare de acum-uri, un prezent trăit cu înverşunare, euforic, la limita autodistrugerii în mrejele unui alcoolism precoce căruia i se abandonează cu voluptate, antrenându-şi, tiptil-tipti, şi partenera în jocul de-a iresponsabilitatea. 


Dacă cele mai mute filme romantice, cu adolescenţi sau oameni în toată firea, sunt obsedate (şi subminate) de întrebarea „rămân sau nu rămân împreună?”, cel despre care vă vorbesc îşi ia libertatea de a pune problema altfel, mai înţelept aş zice: cu ce rămân cei doi din relaţia asta? Filmul nu răspunde pentru că e mult prea subtil pentru a o face, însă formulează câteva sugestii. N-am să le inventariez întrucât nu e treaba mea să fac asta, însă vă ofer alte două motive să le descoperiţi singuri: rolul de mamă blazată pe care-l face Jennifer Jason Leigh, cel mai fair văzut în ultima vreme în contexte similare, şi coloana sonoră eclectic-eclatantă din care am selectat piesa de mai jos, o adicţie în toată puterea cuvântului. Cam cum era In Your Eyes al lui Peter Gabriel în Say Anything..., filmul lui Cameron Crowe din 1989, alături de care The Spectacular Now poate fi aşezat fără nici o reţinere.

22 decembrie 2013

Admin stats


Dragilor (de ambe sexe şi nu numai),

Se cam intră pe ultima turnantă şi e bine să ştiţi ce veţi găsi pe-aici, începând de mâine. Aşadar, iată cum arată cine-meniul pregătit pentru ultima săptămână a anului în curs:

23 decembrie: tbd
24-27 decembrie: ediţii speciale de Crăciun ale unor rubrici deja consacrate („Four's what...?”, Juxtapuneri, „All good people read good books” ş.a.)
28 decembrie: Top 5 rateuri româneşti în 2013 (atenţie: rateuri, nu calamităţi gen Puzzle!)
29 decembrie: Top 5 rateuri străine în 2013
30 decembrie: Cele mai bune 5 filme româneşti ale anului 2013
31 decembrie: Crème de la crème - cineretrospectiva anului 2013 by Cinesseur (all in one).

Ora de publicare a clasamentelor de sfârşit de an va fi invariabil 20:13. Nu vă impacientaţi: o parte din cele mai bune producţii neaoşe se vor regăsi şi în ierarhia globală.

Pentru cei interesaţi, ediţiile anterioare ale Crème de la crème sunt disponibile după cum urmează: 2010, 2011 (partea a doua şi partea întâi) şi 2012.

See you around! All of you.


P.S.: După 1 ianuarie va urma o serie de best şi worst-uri, care de care mai atipice sau ciudate, cum n-aţi văzut prea des! Din câte înţeleg, mi se coace şi o surpriză, dar nu vă pot spune mai multe fiindcă nu ştiu mai multe (ştiu cei ce o pun la cale, însă nici pe ei nu-i ştiu pe toţi).

18 decembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXXV) [En garde!]

Poster for Unforgiven (dir. Clint Eastwood/1992)

Poster for Puss in Boots (dir. Chris Miller/2011)

14 decembrie 2013

"Four is what...?" (30) [Blue Caprice]

În urmă cu 11 ani, în trei fatidice săptămâni din luna octombrie, 10 persoane au fost ucise și trei rănite grav într-o serie de atacuri armate comise fără logică (din toate punctele de vedere) în Washington DC, Maryland și Virginia. Cazul a făcut vâlvă sub eticheta „lunetiştii din Beltway”, pornind de la backgronund-ul autorilor: un veteran US Army și un adolescent adus în State din Antigua tocmai de acest fost militar, după ce copilul fusese abandonat de maică-sa.

Debutul în lungmetraj al regizorului Alexandre Moors nu-i o reconstituire fidelă a acestor tragice evenimente, ci se concentrează, în stilul docudramei, asupra perioadei premergătoare atacurilor, explorând modul în care adolescentul aparent salvat de la înfometare sau delincvenţă în insula natală, pe numele său Lee Boyd Malvo (Tequan Richmond), se transformă, sub mâna fermă a mentorului său, John Allen Mohamed (Isaiah Washington), într-o veritabilă maşină de ucis. Tehnica e simplă şi e de când lumea: o asiduă spălare a creierului prin inocularea urii de clasă într-o minte copleşită de „minunata lume nouă” în care a aterizat.

Filmul, în cele 92 de minute ale sale, poate sau nu poate fi îndatorat realităţii psihologice a celor portretizaţi (ambii rejectaţi de familii şi de societate), dar reprezintă cu certitudine o versiune înspăimântător de plauzibilă și profund tulburătoare a unor fapte ieşite din ţâţânile oricărei grile raţionale de înţelegere a lor.

Similar cu australianul Snowtown - deși violența e mult mai puțin fățișă ca acolo - Blue Caprice analizează modul în care un surogat de figură paternă bântuită de intenţii revanşard-criminale generate neîndoielnic de marginalizare (nu ştiu dacă am spus, dar cred că s-a înţeles din context: în Antigua, puştiul a crescut fără tată) acaparează viața unui tânăr încă năuc și-l aduce în starea de a comite acte reprobabile (iar nu ştiu dacă am spus sau dacă se subînţelege, dar rolurile în echipa asta sunt clar delimitate: „tatăl” e şofer şi ţine de şase, puştiul apasă pe tragăci prin dispozitivul ingenios creat în portbagajul automobilului care le ţine şi de casă şi masă; oricât de cinic ar părea, el are totuşi libertatea de a alege victimele după cele mai arbitare criterii).

Altfel spus, Moors și scenaristul său, R.F.I. Porto, încearcă într-o oarecare măsură să sugereze, fără a deveni tezişti sau contrafactuali însă, că metamorfoza la care asistăm, colorarea în rău a personajului, n-ar fi fost posibile în alte circumstanţe. Sau, dacă vă convine aşa, e un îndemn la medita asupra absurdului situaţiei. De asemenea, tot ca în Snowtown, atmosfera e generată de acumularea gradată a tensiunii, devenind apăsător-insuportabilă chiar dacă știm dinainte rezultatul (introdus prin imagini surprinse de camerele de supraveghere şi din jurnalele tv), respectiv direcţia în care merge narațiunea. Moors chiar plusează pe un substrat extrem de sensibil: pe măsură ce semințele agresiunii sunt sădite în Lee, „maestrul” e tot mai mândru de rezultatele operei sale de manipulare. „Am a creat un monstru”, spune el cu un soi de afecţiune care, culmea, are un sens intern bine conturat.

La un moment dat, după ceea ce aş putea numi breaking point, veţi auzi o întrebare: „Where is my father”?  Nu-i nevoie să precizez cine o rosteşte, însă înclin să cred c-o să vă gândiţi la ea mai mult decât aţi vrea. Nu pentru că deschide o nouă perspectivă de interpretare, ar fi prea mură-n gură, ci din alte motive. Cu cât mai uşor de intuit, cu atât mai năucitoare.

12 decembrie 2013

Jennifer


Screenshot from Requiem for a Dream (dir. Darren Aronofsky/2000)

Cu o voce aproape gâtuită de lacrimi, pe care în două rânduri e cât pe-aci s-o scape de sub control, o auzim pe Marion (Jennifer Connelly): „Harry... Can you come today?” Reuşeşte s-o ţină în frâu, fiindcă vrea ca rugămintea să rămână limpede şi demnă, dar acolo, la you, e un moment de cumpănă, un vibrato abia perceptibil. Replierea va fi rapidă şi necesară: la capătul celălat al firului, Harry (Jared Leto) pare şi el destul de răvăşit.

E punctul final de inflexiune, climaxul - calm şi sfâşietor, totodată - al celei mai complexe şi incandescente partituri din tot filmul, semnată de o actriţă care n-a reuşit mai apoi atingă acest nivel, deşi a fost recompensată cu un Oscar pentru rol secundar în A Beautiful Mind. Din motive ce-mi scapă, a fost atât de fără imaginaţie distribuită în toţi anii ăştia (mă gândesc la rolurile de soţie năpăstuită din sus-numitul A Beautiful Mind, Little Children sau Reservation Road), împinsă cumva, în ciuda potenţialului de netăgăduit, să recicleze cele mai puţin ofertante părţi din evoluţiile precedente. În fine...

Mi se întâmplă frecvent să-mi aduc aminte replica asta, pe care o leg invariabil de un detaliu minuscul prezent în imagine: manşeta jerseului acoperindu-i un sfert din mâna în care ţine cărămida aia de telefon. E acolo, în acel amănunt metonimic, amestec de neglijenţă vestimentară şi fragilitate emoţională, semnul vizibil al tulburării în care se află. Cadrul îi redă perfect starea interioară fără să-i altereze din frumuseţea chipului, luminat dinăuntru cum ar veni, spre deosebire de chipul lui Harry, schimonosit, lovit intermitent din exterior de o lumină isterică, verde-gălbuie. E drept,  montajul nu e subtil deloc în cazul de faţă, dar cui îi pasă? Gândurile tale sunt în altă parte. Aproape că-ţi doreşti alături de ea ca Harry să vină. Azi.

Câteva clipe mai târziu, o lacrimă îşi va croi drum pe obrazul drept, însă nu mai contează. Catharsisul s-a consumat deja.
Bonus: