Dissolving time

Sunt nenumărate moduri în care un regizor poate (de)marca vizual scurgerea timpului sau frământârile cuiva prin care timpul trece măsurându-i aşteptarea (tehnic vorbind, tranziţia asta, care nu e musai să aibă întotdeauna o funcţie narativă, se cheamă dissolve). Câteodată nici nu contează ce aşteaptă omul acela: pe Godot, un tren, o scrisoare sau iubirea vieţii, fiindcă, desigur, fiecare este, cândva, pe traseul propriei vieţii, iubirea vieţii altcuiva (asta o ştiu de la un important scriitor al vremurilor noastre, Andrew Sean Greer). Uneori fără să prindă de veste sau dimpotrivă, aflând prea târziu.

Imaginile sunt din  The Road Home, un film de Zhang Yimou (anterior hiturilor sale wuxia) care despre acest gen de esenţe volatile vorbeşte. M-am surprins gândidu-mă la toate astea în timp ce îl lăsam pe regizorul chinez să-şi scufunde povestea în călimara cu nostalgie alimentată din belşug de acea intensă paletă de culori ce i-a definit stilul  (dacă e ceva cu adevărat recurent în filmografia lui, atunci culorile - puternice, incisive, paroxistice chiar - sunt acel element). Sunt, totuşi, gânduri în care nu trebuie să te adânceşti prea mult, de regulă nu fac bine la cap, aşa că nu vă sfătuiesc să procedaţi ca mine.

Dacă puteţi, bineînţeles, căci Yimou nu lasă prea multe căi de ieşire.

"Four is what...?" (72) [Adoration/2008]

Screenshots from Adoration (dir. Atom Egoyan/2008)

Film distins cu premiul Juriului Ecumenic la Cannes, în 2008. Din motive evidente. După ce-l vedeţi, fireşte, deşi nu e o misie foarte uşoară, Adoration fiind genul de artefact despre care e mai simplu să vorbeşti comparativ cu a-l urmări. Întâmplător sau nu, e ultimul film relativ rezonabil făcut de Egoyan înainte de marea prăbuşire. După acesta a urmat Chloe iar mai apoi vidul...

„All good people read good books” (31) [David Foster Wallace]

În 2006, cu doi ani înainte să se sinucidă, David Foster Wallace, scriitor, eseist şi profesor de literatură ultrafaimos la el acasă (America) şi în restul lumii bune, dar în chip ciudat aproape necunoscut la noi, îi spunea lui John Freeman, critic de carte şi jurnalist The New York Times & many others:
„La începutul anilor '90 au venit câţiva inşi de pe la diverse reviste la mine acasă, au făcut cunoştinţă cu câinele. Unul era foarte interesant - asta era în perioada cu agitaţia provocată de Infinite Jest. Punea câte o întrebare, iar eu dădeam un răspuns destul de repezit, de genul «De fapt, nu cred că am o viaţă chiar aşa de interesantă». Atunci oprea reportofonul şi spunea: «Ai surprins perfect nuanţa. Ce tactică genială - bineînţeles, ideea e să creezi o istorie a vieţii tale, dar în acelaşi timp să te descrii drept o persoană umilă»”. *

Jason Segel (David Foster Wallace) şi Jesse Eisenberg (David Lipsky) în The End of the Tour

Nu-l numeşte, însă acel „unul” e David Lipsky, reporter Rolling Stone în anii 90, care l-a însoţit pe Wallace în ultima parte a campaniei de promovare a romanului Infinite Jest, de unde şi titlul filmului care ţine aproape de acest eveniment, The End of the Tour, bazat pe cartea primului (apărută după moartea lui DFW). Evocarea e exclusiv din perspectiva jurnalistului, nici nu prea se putea altfel, şi e mult mai tandră decât cea oferită de interlocutorul său în discuţia acestuia, la zece ani distanţă, cu Freeman. Într-adevăr, Lipsky uzează şi pe alocuri abuzează de această tehnică de dislocare a omului din faţa sa, procedeu care-l şi scoate pe Wallace din sărite din când în când, un tip oricum sensibil şi gata să se panicheze la orice tresărire a luciului de apă, ca să zic aşa. E drept, o face şi sub presiunea editorilor săi, neîncrezători că dintr-un astfel de subiect poate ieşi un articol decent, însă asta nu-i o scuză. Ce vreau să spun e că metoda în sine nu e eminamente aiurea, numai că, folosită în contexte neadecvate, poate genera reacţii adverse. Zbârlituri.

E o diferenţă de perspectivă care m-a frapat vâzând lungmetrajul lui Ponsoldt (al doilea, despre primul am scris aici), una la care nu mă aşteptam, fiindcă, cel puţin aşa cum e descrisă în film, întâlnirea n-a fost una cu scântei (cu excepţia câtorva momente tensionate generate de evenimente oarecum exterioare). În fond, amândoi sunt animaţi de aceeaşi pasiune, scrisul, cu diferenţa că Lipsky e un scriitor wannabe în vreme ce Wallace e celebru (deşi faima îi repugnă). Cum zice chiar el, referindu-se în primul rând la talent: He wants more than he has. I want precisely what he already has. Este, aşadar, o diferenţă de perspectivă pe care am vrut s-o marchez ca atare, cazuistic, dacă doriţi, fără a insista asupra filmului propriu-zis, fiindcă asta s-a întâmplat deja pe acest blog. Mai adaug doar că, în proporţie de 99%, The End of the Tour se va regăsi în Crème de la crème...

* Fragmentul e din Cum să citeşti un romancier, un best of cu interviuri realizate de Freeman de-a lungul vremii, publicată recent la Editura Vellant (nu vă gândiţi la interviuri-fluviu, nu e cazul). Nu e cine ştie ce, e mai curând pentru americani, scrisă ca pentru ei, mie personal nu mi-a produs nici o revelaţie, dar asta nu înseamnă că nu-i citibilă all in all. Sunt acolo gândurile a cel puţin 25 de scriitori, unul mai faimos ca altul, un microunivers literar ce merită explorat.

Cvasimilitudini II.34 [Weirdo Haircut se întoarce]

Screenshot from Snowpiercer (dir. Bong Joon-ho/2013)

Screenshot from the trailer of Coen brothers' upcoming film, Hail, Caesar!

Acuma nu că le-aş imputa fraţilor Coen lipsa de idei, nici pe departe, doar că şi aici, la fel ca în primul episod, evidenţa e izbitoare: coafura, dacă nu cumva tot look-ul Tildei Swinton din Snowpiercer, e luată din Snowpiercer şi făcută cadou lui Frances McDormand, căreia, trebuie să recunoaştem, îi vine ca turnată (pentru vechea purtătoare era cam forţată, a little bit odd).

Şi pentru ca balul (nu, nu al pompierilor) să fie realmente de poveste, Joel & Ethan au reinvitat-o pe Tilda Swinton în noul lor film (e a doua colaborare, prima fiind Burn After Reading), hărăzindu-i o partitură mai puţin predispusă la cabotinism (sau overacting, dacă primul termen e exagerat).

Cvasimilitudini II.33 [The suicidal whim]

Screenshot from Le feu follet (dir. Louis Malle/1963)

Screenshot from The Royal Tenenbaums (dir. Wes Anderson/2001)

Cvasimilitudini II.32 [La Grande Bouffe... à l'italienne]

Nu ştiu ei ce au avut în minte, şi culmea, amândoi în acelaşi an, dar eu unul m-am gândit la Marco Ferreri vâzând imaginile de mai jos. Sigur, Ferreri era ceva mai subtil în exhibarea grotescului şi aş zice că nu atât grotescul îl interesa, cât visceralul. În legătură cu modul în care ambii regizori portretizează le donne (care ştim şi noi, non si toccano nemmeno con un fiore) nu mă pronunţ ;)

Screenshot from Il racconto dei racconti/Tale of Tales (dir. Matteo Garrone/2015)

Screenshot from La giovinezza/Youth (dir. Paolo Sorrentino/2015)

The Assassin: la grandissima bellezza

În pofida unui scenariu uneori la limita indescifrabilului, The Assassin este o strălucită demonstraţie de excelenţă stilistică din partea unui geniu plastic în stare de graţie. Come-back-ul veteranului taiwanez Hou Hsiao-Hsien (Millennium Mambo, Le voyage du ballon rouge, Three Times), după aproape opt ani de tatonări şi activităţi pe alte fronturi (a pus pe picioare două festivaluri), e un triumf estetic care a resetat competiţia de la Cannes prin frumuseţea sa formal-somptuoasă.

În comparaţie cu potopul de arthouse flasc şi caduc, veritabilă microindustrie care generează cantități impresionante de producţii ştanţate pe canonul fiecărui mare festival, The Assassin (Nie Yinniang) face notă discordantă prin prospeţime şi detașare de convenții. Premiul pentru regie a răsplătit un cineast (aflat pentru a opta oară pe Croazetă), dar nu a salvat palmaresul, blocat pe mai departe în narcisism şi ipocrizie de protocol. Puteţi vedea asta cu ochii voștri, deoarece mare parte din filmele premiate în 2015, inclusiv Palme d'Or-ul acordat lui Audiard, sunt proiectate la Bucureşti, în Les films... (din care au mai rămas trei zile). Într-o astfel de companie (ajuns prin hazardul selecției), The Assassin e din altă lume și pentru altă lume, o formă rară de cinema. Pentru zilele noastre, vreau să spun, fiindcă altfel aş putea face apel la încă un exemplu de dată recentă (de asemenea, prezent în festival): As Mil e Uma Noites: Volume 1-2-3, cine-maratonul lui Miguel Gomes, o călătorie personală şi ultra-subiectivă prin imaginarul colectiv al unei Portugalii aflate în criză.
 

The Assassin nu marchează doar revenirea unui mare cineast, ci este, la rândul său, cronica neliniară a unei reîntoarceri: Nie Yinniang (diafana Shu Qi, la a treia colaborare cu Hsiao-Hsien), maestră desăvârşită în arte marţiale, revine în ţinuturile natale cu misiunea de a-şi ucide vărul (Chang Chen), guvernator al unei provincii răzvrătite în China secolului al IX-lea (dinastia Tang). Dincolo de funcția administrativă, omul nu e chiar fitecine. Potrivit unei înţelegeri a familiilor, ea urma să-i fie soţie, numai că sinusoidele destinului i-au transformat în adversari. Aceasta e premisa, introdusă printr-un prolog în alb şi negru ce ţine loc şi de prezentare a protagonistei. Ecouri îndepărtate ale unui trecut şi mai îndepărtat care i-a marcat devenirea.

Într-o manieră extrem de personală şi îndrăzneaţă, Hou Hsiao-Hsien construieşte metodic în interiorul unei structuri narative specifice filmelor wu xia pian, împrumutând cu largheţe din tropii genului: eroi integri şi generoşi vs. trădători şi sicofanți, conclavuri de palat, lupte şi ambuscade în păduri adânci, la graniţe deopotrivă fizice şi morale, sub pavăza ceţii (personaj în sine). Nu e foarte mult dialog şi în orice caz nu e de natură să umple parantezele dintre scene, să lămurească, să acopere spaţiile albe. Altfel spus, nu are rol diegetic, ci e redus, printr-o sintaxă tributară realismului, la condiţia de element ce decurge din acţiunile combatanților. Subiacent, creionează profilul etic al unor protagonişti. Probabil că unii vor găsi procedeul acesta derutant sau enervant de-a dreptul, numai că asta e o chestiune de gust. Lui Hsiao-Hsien nu pare că-i pasă, la drept vorbind nu i-a păsat niciodată de logica noastră, fiind interesat strict de munca sa de bijutier (şi ce înţelege un neofit dintr-o astfel de muncă?). E un film care nu e purtat de acţiune sau de personaje, ci de energia autorului.

Senzaţia exact asta e: că asistăm la şlefuirea un diamant, activitate căreia artistul i se dedică cu obstinație. Sau, iar asta mi se pare o analogie şi mai aptă, dată fiind luxurianţa vizuală a peliculei, că suntem martori la „facerea” unui tablou care, deşi conţine detalii sau lucruri pe care le-am mai văzut, e complet diferit, nou şi original, mixarea părţilor componente, exterioare sau interioare, având la bază principii care ne scapă, dar care nu încetează a ne uimi.

Dacă vreţi, The Assassin este pandantul perfect pentru The Mill and the Cross al lui Lech Majewski: în vreme ce polonezul încearcă să transforme un faimos tablou şi implicit geneza lui (Calvarul de Peter Bruegel cel Bătrân) în film, Hou Hsiao-Hsien încearcă (şi reuşeşte) să transforme un film într-o pictură. E o tehnică folosită parţial şi de suedezul Jan Troell în Maria Larssons eviga ögonblick (Everlasting Moments), e drept că mai degrabă în cheie impresionistă. La Hou, paleta cromatică intensă (roșu-negru-auriu), imaginea suprasaturată, formatul old school (1.37:1, Academy ratio), filmările prin suprafeţe transparente și cadrele lungi, cărora li se adaugă acurateţea aproape maniacală a reconstituirii epocii, sunt puncte ce susțin această idee (sau converg spre ea).

Uitaţi, rogu-vă, fie şi pentru câteva clipe, de Crouching Tiger, Hidden Dragon, Hero sau House of the Flying Daggers (nu că ar fi lipsite de valoare), de complicatul şi de baroc-coloratul balet marţial pe care vi-l propun acestea. Ok, încântă ochiul, e aproape o libaţie cinematică ceea ce se întâmplă acolo, dar totul rămâne la nivel fizic. The Assassin, combinând cu sobrietate coregrafia flou-flou a artelor marţiale și eleganţa minimalistă a expunerii, trece la nivelul superior şi provoacă intelectul prin intermediul retinei. Cam ceea ce face şi un tablou.