Cvasimilitudini II.58 [Papillons]

Screengrab from France - Portugal, Euro 2016 final (via actu-mag.fr)

E neaşteptat de (me)prizabilă hărmălaia hermeneutică pe tema imaginii în care un fluture (sau o molie? controversa încă nu e elucidată) aterizează pe chipul schimonosit de durere şi lacrimi al galacticului megastar portughez CR7. Alergic la „simboale”, prefer s-o videz de orice metasens şi s-o lipesc de singurul pandant care cred că i se potriveşte. E din cinema, cum altfel?, pentru că aici discuţia despre realitate vs. ficţiune şi cine pe cine imită (îngână?) e încă netranşată.

Cadrul e din Merry Christmas Mr. Lawrence, film din 1983 al niponului Nagisa Ôshima, cu David Bowie în rolul unui tânăr soldat britanic, ajuns prizonier într-un lagăr japonez în al doilea război mondial. Îngropat în nisip până la gât de un ofiţer neaoş gelos, pe faţa maiorului Jack Celliers se aşază un fluture de noapte. Va trebui să vedeţi filmul pentru a afla ce urmează după acest interludiu eminamente poetic. E ok şi dacă nu. Important e să nu exageraţi cu interpretările.

Cvasimilitudini II.57 [Letters for niggaz (and chicks for free)]

Screenshot from Mister Johnson (dir. Bruce Beresford/1990)

Screenshots from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Cvasimilitudini II.56 [Ripped socks]

Screenshot from Room at the Top (dir. Jack Clayton/1959)

Screenshot from Upstream Color (dir. Shane Carruth/2013)

Deşi nu-s rupţi sau peticiţi, aş adăuga aici şi ciorapii uzi purtaţi cu demnitate de Oscar Isaac în Inside Llewyn Davis. Pentru că nu ştiu dacă voi ştiţi, dar îţi trebuie o anume graţie interioară pentru a umbla cu şosete ude ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. V-o spune unul care pune preţ pe astfel de detalii şi care, dacă ar fi HR-ist (thanks God he's not!), i-ar pune să se descalţe pe cei care ar veni la interviuri. Şi nu pentru a-i umili, ci pentru a le testa personalitatea.

Screenshot from Inside Llewyn Davis (dir. Joel & Ethan Coen/2013)

Şi iar nu ştiu dacă vă amintiţi contextul în care Isaac, din postura de folkist ratat, ajunge în situaţia asta. Vă spun că am simţit frigul şi zloata prin care umblă, căutând iluzoria glorie, până în măduva oaselor. Şi că n-aş fi avut nici o jenă să procedez exact ca el în clipa în care aş fi ajuns într-un loc cât de cât încălzit. Pentru că, încă o dată o spun: îţi trebuie o anume graţie interioară pentru a umbla cu şosete ude ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

A very brave (loose) Cannon

Am fost tentat să zic că rămâne un mister cum un film ca Love Streams (1984), unul dintre cuirasatele indie-ului american, a putut fi produs sub umbrela Cannon Group, holding hollywoodian specializat preponderent în action-uri de serie B şi C (Death Wish, Delta Force şi alte chucknorrisme), dar nu e nici un mister. 

Cassavetes fusese avertizat de medicul său că ciroza cu care se lupta e în fază terminală şi că mai avea de trăit doar 6 luni. Bazându-se pe informaţia asta (ce s-a dovedit a fi eronată, Cassavetes va muri în 1989), a început noul proiect contracronometru. Tot aşa a apărut şi finanţarea, căci cuplul Menahem Golan-Yoram Globus, noii proprietari ai afacerii, începea să fie preocupat şi de reputaţie, ori asta era ocazia ideală de a avea în CV un regizor iconic, ultracontroversat şi hachiţos pe deasupra şi de a intra în lumea bună. Ceva de genul „yes, we make probably some of the worst movies in history, but we also make important ones.”

În paranteză fie notat, cei doi cumpăraseră Cannon Films în 1979, cu 500.000 de dolari, de la Dennis Friedland şi Chris Dewey, tipii care o înfiinţaseră şi aproape falimentaseră cu producţii soft porn, pentru a o transforma ulterior în Cannon Group, brand cu mai multe ramificaţii şi obiecte de activitate (de ex., distribuţie sau producţie de casete video).

Povestea suprarealistă a facerii Love Streams, cel mai personal film al lui Cassavetes, e relatată (şi) de Golan în documentarul behind-the-scenes I'm Not Almost Crazy, ieşit odată cu includerea/lansarea Love Streams în portofoliul Criterion. N-am să insist acum asupra ei, aş sublinia doar că nimeni nu s-a băgat peste el during the process. Abia la final, mai mult ca să se afle în treabă, căci filmul i-a plăcut sau cel puţin aşa susţine, Golan i-a cerut regizorului să taie vreo 15 minute. Acesta a fost de acord, însă la a doua vizionare a venit cu o versiune mai lungă cu exact 15 minute. „Mi-a explicat că e mai scurtă. L-am crezut şi a rămas aşa”, povesteşte râzând mogulul.

În orice caz, aventura în zone elevate n-avea să fie un one night stand pentru Cannon Group. În '86 a finanţat superproducţia zefirelliană (cu tot cu kitsch-ul aferent) Otello, a urmat Barfly, un low-key bazat pe scrierile lui Bukowski, iar în '87, Shy People, al lui Andrei Konchalovsky. Mai mult, tot în anul ăla, un lungmetraj olandez produs şi distribuit de ei, De aanslag/The Assault (dir. Fons Rademakers), avea să primească Oscarul pentru Best Foreign Language Film. Să mai adaug că însuşi Norman Mailer şi-a adaptat şi regizat un roman la Cannon: Tough Guys Don't Dance? N-a fost un hit, însă casa de producţie a câştigat acţiuni la bursa onorabilităţii. Le va pierde câţiva ani mai târziu, dar despre prăbuşiri numai de bine (am pus nişte screenshot-uri destul de implicite, ca să zic aşa).

Cu vorbele lui Roger Ebert, tot din 1987, „no other production organization in the world today - certainly not any of the seven Hollywood 'majors' - has taken more chances with serious, marginal films than Cannon."

Cvasimilitudini II.55 [Maci (andadasi)]

Tot cu plante şi cvasimilitudinile astea, flori de sezon, maci, mai precis, doar că de data asta nu vă spun din ce filme i-am cules. Cine le ştie, are opţiunea comentariilor pe pagina de facebook.

***

Later edit (12.06, 14:41): Am adăugat şi titlurile filmelor ca să fie bine, să nu fie rău, vorba unui clasic în viaţă.

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2009)

Screenshot from Cobain: Montage of a Heck (dir. Brett Morgen/2015)

Screenshot from High-Rise (dir. Ben Wheatley/2015)

Cvasimilitudini II.54 [Les fleurs du Mr. Lavant]

Poate e doar o coincidenţă, poate nu ştiu, poate că nici nu contează. Mai mult sau mai puţin distribuit savant, acesta e Denis Lavant. Mare iubitor (consumator?) de flori. Avant, avant...

Screenshot from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Screenshot from Vingt et une nuits avec Pattie (dir. Arnaud Larrieu & Jean-Marie Larrieu/2015)

Versiunea şi mai explicită e aici. Pentru postul ăsta am preferat, cum să zic ca să fie cât mai clar?, sincronizarea cromatică. Da, cred că e cea mai potrivită formulă.

"Four is what...?" (83) [Sunset Song/2015]

Screenshots from Sunset Song (dir. Terence Davies/2015)

Romanul lui Lewis Grassic Gibbon, pe care veteranul cineast britanic Terence Davies îl aduce în premieră pe marele ecran, după vreo 15 ani de încercări şi abandonuri, e un clasic al literaturii scoţiene (şi parte a unei trilogii, de altfel). A apărut în 1932, e plasat în ajunul WWI şi narează maturizarea forţată a unei adolescente din ţinuturile Aberdeenului ce încearcă să scape de abuzurile unui tată tiranic. În anii '70 a ieşit şi o miniserie tv, care a circulat preponderent în arealul insular, însă de-atunci nimeni nu i-a mai acordat atenţie. 

Davies, care face filme într-o manieră foarte personală, pe o formulă apropiată oarecum de Greenaway sau Jarman, părea omul potrivit pentru acest job. Cel puţin în teorie..

Nu vreau să spun cu asta că Sunset Song e o dezamăgire fundamentală. Pentru cei sensibili la un anume lirism al imaginii (Scoţia rurală e foarte eye candy pentru publicul de pe continent, cum zic englezii) poate fi un prilej de încântare şi evaziune. Din primul cadru (cel în care ne este prezentată eroina, în elementul ei, ridicându-se dintr-un lan de grâu asemeni unei creaturi mitice) până în ultimul (pe care nu vi-l dezvălui), camera lui Michael McDonough e setată să capteze tonurile şi nuanţele cromatice ale unei naturi edenice, virginale. În care oamenii se comportă ca nişte brute, căci această idee amorsează toată dialectica vehiculată în film. 

Prima parte, derulată sub spectrul iminentei izbucniri a războiului, e atent construită în termeni de storytelling şi dezvoltare a personajelor. Evident, focusul cade pe Chris (interpretată magnific de ex-modelul Agyness Deyn, numele fiind o poezie în sine) şi pe tatăl său (Peter Mullan), mână forte într-o gospodărie ce trebuie să funcţioneze, adică să fie rentabilă din toate punctele de vedere. Simbolistica nu e foarte subtilă, veţi fi de acord. De pildă, accesele de violenţă ale capului de familie sunt un fel de buzdugan ce anunţă nenorocirile din partea a doua, când prima conflagraţie mondială e deja la uşă şi în vieţile lor.

Ei bine, exact pe logica racordării evenimentelor mici la cele mari, Sunset Song prinde viteză, lucrurile se precipită, personajele vin şi pleacă fără preaviz ca într-o gară în care graficul trenurilor e dat peste cap. Deşi execuţia e în continuare impecabilă (minus montajul, out of sync în unele momente), senzaţia imprimată în ultimul act e aceea a unei plimbări pe repede înainte printr-o expoziţie: toate tablourile sunt excepţionale însă conexiunea dintre ele lipseşte. Şi nici timp nu e să le asamblezi mental fiindcă trebuie să ajungi repede la ieşire. E o hibă de scenariu, cred, sau o prea mare încredere în forţele magice ale unei poveşti care ar trebui să se spună singură, prin imagini. Bibilite, filtrate, picturalizate. 

Parţial se întâmplă. Însă nu-i suficient. Cel puţin nu pentru acel Terence Davies care a făcut The House of Mirth.