Remake al mult mai titratului Mortelle randonnée de Claude Miller. Un noir din 1983. Cu Michel Serrault și Isabelle Adjani în rolurile principale. Bazat pe romanul lui Marc Behm al cărui titlu a fost preluat ca atare în versiunea anglofonă.
Remake ce se vrea foarte haute couture, departe și în același timp aproape de original. În mare parte îi iese. Totuși, nu multă lume a înțeles subtilitățile și intertextualitățile lui Stephan Elliott. De-asta a și ajuns la coș. Coșul cu dvd-uri la preț redus. Producători tâmpiți. Nu fiți ca ei. Dacă ajungeți să-l vedeți, apreciați-l pentru ce e, nu pentru ce ar fi trebuit sau ar fi vrut alții să fie. Asta e o tâmpenie.
Elliott, un tip inteligent fără doar și poate, și-l face pe Henry Miller tovarăș de drum de la bun început. Aia e grila de lectură. Închide cu o dedicație pentru câțiva cineaști ce se regăsesc și nu prea în melanjul de referințe și citate pe care-l orchestrează. De Palma, de pildă, nu e. Deși e.
Are și muzici mișto: Caroline Lavelle (ex-Massive Attack) și Chrissie Hynde (The Pretenders). Speaking of ladies: k.d. lang doar joacă, n-are și alte atribuții.
Screenshot from Porcile/Pigsty (dir.Pier Paolo Pasolini/1969)
Screenshots fromMan of Steel (dir.Zack Snyder/2013)
Că totul nu-i mai mult decât a catch phrase aflați de aici.
Altfel, fluturii ăștia-s printre preferații mei. Când eram copil aveam obiceiul de a-i prinde și depozita în zecile de clasoare pe care nu mai știam cum să le ascund de ochii mamei, suflet milos ce nu suporta ideea de a ucide. Evident, hobby-ul ăsta nu a făcut din mine vreun Nabokov ;)
Charaxes verae Nabokov male, una din multele specii de fluturi imaginate de Nabokov
pentru prima ediție în engleză a romanului The Gift (de aici)
În ambele cazuri vorbim de abandonul voluntar al vieții din cauza interferențelor ideologice în viața privată. În condițiile în care libertatea individuală își pierde sensul ce sens ar mai avea viața? Atât Julian, cât și Eve, cele două personaje carotate de societate, părăsesc scena prin a fi mâncate de porci. Împinsă ca și ei până la consecințele ultime, metafora se dematerializează devenind realitate stricto sensu.
Colonizare contra (auto)coșonizare, cu alte cuvinte.
Pentru cei situați în afara contextului fragmentele astea e posibil să nu însemne nimic. Pentru ceilalți asemănarea e mai mult decât izbitoare.
I-am zis eu #alternativeOscar, dar nu e chiar așa.
Adică nu vă așteptați să găsiți mai jos (toate) categoriile pentru care AMPAS acordă premiile alea ce pun lumea în mișcare.
De fapt, o parte din superlativele astea apăreau pe blog în anii trecuți în format individual. Acum le-am grupat sub aceeași umbrelă. Ceva mai valoroasă decât cea de referință. Cam asta e tot.
Best „mots de passe”
Screenshots from Money Monster (dir. Jodie Foster/2016)
Nu, nu e o vorbă de dânșii inventată, ba din contră, e chiar o noțiune plină de sens. Premianții din anii trecuți sunt aici, respectiv aici.
Most awkward sex scene: Boi Neon/Neon Bull (dir.Gabriel Mascaro/2015)
[Password: mascaro15]
Pe lângă câștigător, la categoria asta am avut alte patru opțiuni (sau nominalizări, ca să păstrez terminologia consacrată): Toni Erdmann, Sparrows, Aquarius și Rester vertical. Toate se calificau cu brio pentru marele premiu (hahahaha), totuși a trebuit să aleg una singură. M-am oprit asupra celei pe care o vedeți mai sus din trei motive: e trasă dintr-o bucată, concepția planului-secvență, incluzând aici și mișcarea actorilor în cadru, e top notch, plus naturalețea naturalismului (sexul e pe bune, nesimulat). Am reușit totuși să fac un pic de dreptate și am relocat secvența din filmul lui Guiraudie în altă secțiune (cea care urmează).
Best use of music:Rester vertical (dir. Alain Guiraudie/2016)
[Password: guiraudie16]
De fapt, nu doar aici, în momentul pe care mai toți îl consideră șocul maxim al filmului, ci și-n alte două-trei situații, Guiraudie mizează pe impactul diegetic al muzicii (fără versuri). Fie că e vorba de Pink Floyd, fie de alte formații greu recognoscibile (în secvența de față folosită piesa Away a celor de la Wall of Death), muzica lovește exact unde și ce trebuie. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre American Honey, undecheesiness-ul și prostul plasament al unor hituri e realmente copleșitor (in a bad way). Best director cameo:Kenneth Lonergan (Manchester by the Sea/2016)
Hai, nu vă dați acu' mari că l-ați recunoscut că nu vă cred nici picurați cu ceară...
Best line(s) containing the words „dick” and/or „fuck” (or their derivatives)
Best editing: Kim Sun-Min (Goksun/The Wailing, dir.Na Hong-Jin/2016)
În termeni de orice, secvența de mai sus atinge perfecțiunea. Rar am văzut paroxismul mai bine dozat/montat ca aici. Și atenție, filmul nu-i your regular horror. E un soi de Memories of Murder. With a twist.
„It's a Kind of Magic” Award
Un gimmick simplu, aparent la îndemâna/îndecapul oricui, și totuși numai lui Almodóvar îi iese atât de natural. Mind blowing.
Best live act in a film feature: Christopher WalkeninOne More Time(dir.Robert Edwards/2015)
Most overlooked male performance of the year: Logan Marshall-Greenin The Invitation (dir.Karin Kusama/2015)
Forget Tom Hardy! There's a new rising star in town.
Best director & documentary: Gianfranco Rosi - Fuocoammare (2016)
Best cinematography
Screenshots from Certain Women (dir.Kelly Reichardt/2016)
